Despre cum e să fii un om fals (mea culpa)

Mi se pare că principala valoare a zilelor noastre este falsitatea…sau cum să-i zic altfel… minciuna frumoasă, aparențele, brandingul personal. (mda, de la Cristi mi-a rămas expresia cu „brandingul”… referindu-se la mine hîhîhî)

Succesul în creștere al falsității se datoreaza în special faptului că noi ne transformăm cu fiecare zi care trece într-o  generație fără valori reale… și când spun asta mă plasez în fruntea ei ca ipocrit de mare clasă.

E destul să văd faptul că eu vorbesc de pe blogul meu despre 3 lulele și 3 surcele (mai mult citite decât trăite) și lumea ajunge să mă divinizeze pentru „Lumina” ce le-o aduc.

Nu mai zic de succesul marilor traineri în spiritualitate, bussiness, nlp, seducție etc. care întorc aceleeași pălăvrăgeala pe toate părțile până devine credibilă și în final profitabilă.

N-am nimic cu nimeni (pe cuvânt!), critic situația și nu persoana, dar mi-e jenă că de pe la 17 până pe la vro 19 ani am învățat ceva ce se numește „dezvoltare personală” de la niște copii speriați care, de speriați ce sunt, singurul lucru pe care sunt în stare să-l facă e să (se) mintă frumos…bine ei se numesc pe sine „specialiști”.

Un băiat speriat și crispat care își mutilează interiorul cu perseverență dă lecții altora despre cum „să reușească”.

Ce să reușească ? Să ajungă ca el ?

Altul mă învață „cum să agaț femei” și „cum să fac bani din propria afacere” în condițiile în care singura lui afacere e să spună altora despre cum să ai succes din propria afacere.

Am auzit că ei nu pierd vremea citind romane, ei citesc doar ce-i ajută practic.
Ce vrei mai tare de atât ?

Partea proastă e că nivelul de cultură la care ne aflăm e de așa natură încât toate mizeriile astea prind (inclusiv cele pe care le scriu eu).

Dar nu e acesta singurul domeniul în care falsitatea e pusă la rang de virtute, de fapt nu știu dacă mai există vre-un domeniu care să nu fie deja invadat de falșii învățători.

Eu mi-am dat silința să fiu unul în domeniul sănătății și am reușit într-o oarecare măsura, în sensul ca am reușit să vorbesc (scriu) atât de frumos încât oamenii să nu-si dea seama ca vorbesc (aproape) exclusiv din cărți. Acuma nu știu dacă e din cauza abilităților mele de pălavrăgitor sau din cauza nivelului de „botanism” al cititorului (când spun asta mă refer strict la cunoștințele oamenilor în biologie si botanică, evident).

Dar nu despre mine e vorba, ci despre o mentalitate despre care n-aș fi putut să vorbesc liber fără să ma includ pe mine în problemă.

Faptul că niste pălăvrăgitori de pe net și de la tv sunt falși nu e atât de îngrijorător în condițiile în care telecomanda este la tine și tu ești cel care alegi pe ce site-uri să intri. Adică dacă nu te forțează nimeni să fii prost, ești prost de bună voie, ba chiar ești dispus să platești pentru mizeria care ți se prezintă.

Lucru care mă deranjează cu adevărat mi se pare falsitatea în relațiile cu cei din jur, falsitatea cu cei apropiați, în relații, în familie.

Relații autentice, reale, adevărate nu mai există (decât foarte foarte rar).

De fapt noi am și schimbat sensul cuvintelor.

Ceea ce înțeleg oamenii prin „relație” a ajuns să nu mai aibă absolut nicio legătură ce ceea ce este o relație, ci totul este doar o convenție.

Totul e doar aparență, tipare de comportament copiate și nevoi frumos deghizate…dar nimic simtit, nimic real, nimic despre „Simț”.

Comunicarea reală nu mai există, este ceva ce oamenii nu cunosc, habar n-au ce înseamnă să comunici și totuși stau unii lângă alții de 20-30 de ani fără să fi comunicat în mod real vreodată.

Am ajuns să credem în cuvinte, să ne uităm doar la aparențe, la ce spune celălalt fiind total străini de ce simte el. Am ajuns să credem că cuvintele sunt de fapt comunicarea. Am ajuns să credem că tiparele de comportament și convențiile înseamnă comunicare și relație.

Încercăm cu disparare să imităm ceva real așa cum am văzut la alții, dar ne iese teribil, grotesc…nici măcar amuzant. Și o ținem de bună pe-a noastră fără să luăm nici macar o secundă în calcul posibilitatea că s-ar putea să ne înșelăm și să trăim întradevăr ceva ce n-are nicio legătură cu o relație. Nu e nevoie să facem pe dracu în patru și nici vreo altă revoluție, e suficient să luăm în calcul posibilitatea asta din când în când, la modul cel mai onest și umil.

Am ajuns cu toții orbi cum bine zicea și Alex într-un articol anterior, orbiți de propriile nevoi și de frica de a sta față în față cu ceea ce suntem cu adevărat.

Avem relații dar nu putem să ne uităm unii în ochii altora și să reducem comunicarea acest gest simplu.

Oamenii nu mai simt. Noi nu mai simțim.

Credem că a comunica înseamnă cuvinte, explicații și soluții.

Bârfa, poveștile despre vreme și alte c*caturi din exterior au ajuns să fie principalele elemente prin care simulăm (foarte credibil) comunicarea. Credem că dacă vorbim plini de entuziasm despre ce fac alții noi de fapt comunicăm, însă „poveștile” astea despre exterior nu-ți aduc nimic despre ce simte celălalt cu adevărat, despre ce simți tu în relatie cu el, despre ce simțiți împreună. Entuziasmul, care ar putea fi folosit pentru o relație reală, caută „răsuflare” în lucruri exterioare relației…înspăimântat fiind de posibilitatea ca celălalt să afle ce ești, sau chiar tu însuți să-ti dai seama de ce ești în realitate, dincolo de imaginea pe care o ai deja despre tine.

Zicea cineva foarte frumos zilele trecute:

„Distanța dintre tine si ceilalți, e egala cu distanta dintre tine si tine insuți.”

N-ai cum să ai să comunici cu ceilalți atâta timp cât n-ai o cumunicare cu partea aceea adâncă din tine. N-ai cum să ai o relatie reală cu ceilalți decât în măsura în care ai o relație foarte intimă cu ceea ce este în sufletul tău,

Relația înseamnă o comunicare profundă, o extensie a comunicării.

Oamenii care au o relație reală duc comunicarea la o profunzime ce e dincolo de orice se poate explica și imagina.

Iar comunicarea asta nu înseamna cuvinte. Nu înseamnă nici măcar „explicații inteligente” și niciodată nu înseamnă căutarea disperată a soluțiilor „izbăvitoare” care vor face în sfârșit relația să meargă „cum trebuie”.

Nu, nu, nu despre asta e vorba. Nici măcar pe-aproape nu e.

În ochii oamenilor se citește doar teamă, teroare. Suntem speriați că comunicarea reală ar putea să scoată din noi acele lucruri de care ne este frică. Ne simțim atât de amenințați încât  facem scandal, ne certăm cu ceilalți, „mușcăm” exact cum face câinele când se simte în pericol și e în stare să-și muște proprii stăpâni.

Văd oameni care sunt în relații de zeci de ani, ei numesc asta „căsnicie”, iar prin asta se subînțelege că e de fapt „o relație mai profundă”. Insă singurele discuții care se apropie cât de cât de realitate duc întotdeauna la „mușcaturi” violente între parteneri, uneori letale.

Cea mai tâmpită situație mi se pare atunci când unul din parteneri alege să nu mai fie fals, devine conștient de rahatul care s-a adunat sub preș de atâta timp și decide să facă el treaba murdară, și anume să-i spună partenerului că acel c*cat chiar există și lucrurile nu mai pot merge astfel pentru că mirosul este îngrozitor.

Posibilitatea ca să se unească amândoi pentru a face curat sub preșul ăla nenorocit este una foarte mică, dar măcar există. Iar acea curățenie cred că este sinonimă cu Adevărul sau  „Leacul amar, dar tămăduitor ce trebuie sorbit în liniște din mâna binevoitoare a Creatorului” (așa zicea Kahlil Gibran).

Există totuși o posibilitate mult mai mare ca în momentul în care unul din parteneri vrea să ridice preșul ca să-i arate celuilalt despre ce e vorba, celălalt să se arunce pe burtă să încerce cu disperare să țină rahatul acolo unde a fost până acum și toată lumea să se prefacă din nou că nu simte niciun miros. Nu de puține ori buna intenție a unuia dintre parteneri s-a sfârșit cu gloanțe în cap.

Ne mințim în cele mai ingenioase feluri, dar nu din rea intenție, ci din frică. Nu suntem condamnabili, probabil asta e moștenirea pe care părinții noștri ne-au lăsat-o prin educație, ei fiind la rândul lor niște oameni speriați.

Am ajuns, de speriați ce suntem, să nu mai avem încredere în noi decât în măsura în care îi putem manipula pe ceilalți. Totul se reduce la puterea pe care o simțim în raport cu cei din  jur.

Fetele nu mai au încredere în ele decât în măsura în care băieții sunt atrași fizic de ele, doar din această poziție simt ele că merită să fie băgate în seamă și orice context în care cei din jur nu se arată atrași de ele le fac să se simtă „nimicuri”. Iar acesta e singurul lor instrument de măsurare al valoriii personale: modul cum arăți, aparența, „brandigul personal”.

Alții credem că nu avem importanță decât în măsura în care putem argumenta prin explicații raționale că e așa cum zicem noi. Cărți, explicații, teorii, soluții la probleme și comportamente „moraliste”, toate acestea ne definesc, iar când cineva le pune la îndoială ne comportăm ca și cum ne-ar da cu ceva în cap, pentru că identitatea noastră s-a redus la asta.

În fine, că e vorba de bani, recunoaștere socială, inteligență, reguli morale sau altceva… toată relaționarea noastră cu ceilalti se reduce la puterea pe care unul din aceste lucruri ne-o dau asupra lor. Suntem mult prea speriați pentru a relaționa fără a avea la mână un factor de putere.

Dar acesta e o relatie falsă, nu e relație, nu e comunicare, nu e simțire…e orice altceva în afară de relație.

Avem senzația că imediat ce îi dăm bani unui om putem să nu-l mai respectăm, indiferent că e cunoștință, prieten sau membru de familie. Mai rău, dacă cineva e dependent financiar de noi  și-a pierdut automat orice drept la respect elementar din partea noastră.

Tot ce facem pentru aparențe ne va duce spre falsitate, inautenticitate și o îndepărtare de viața reală. Iar îndepărtarea merge până acolo încât nu mai găsim drumul înapoi, ba cu fiecare încercare de întoarcere la realitate nu facem decât să ne afundăm și mai adânc în rătăcire.

Zicea Vlad Țepeș în film că „prețul libertății crește pe nesimțite până când devine înseși libertatea”. Un compormis mic și inofensiv, făcut de dragul aparențelor, va trage după sine și mai multe compromisuri mici până când toată viața se transformă într-un compromis.

Mă întreb oare cum am ajuns atât de orbi încât nici măcar noi nu ne dăm seama de asta, ci chiar ne batem cu pumnul în piept lăudându-ne cât de buni „văzători” suntem.

Oare cum de nu vedem că fiecare lingușeală pe care o facem la adresa șefului (crezând că avem nevoie vitală de aprobarea lui), ne va face inevitabil să nu-i mai respectăm pe oamenii care n-au acea trăsătură de care ne este frică la șefu’.

Nu vedem că comportamentul lingușitor cu cei pe care îi considerăm superiori ne face să fim mai aspri cu cei pe care-i considerăm inferiori. Ne purtăm frumos cu oamenii care nu dau doi bani pe noi, dar ne țin la respect… și profităm în cele mai jenante moduri de oamenii lângă care ne simțim în siguranță. Socotim îngăduința lor ca fiind o slăbiciune și o posibilitate de a-i exploata până la epuizare.

Avem impresia că dacă părinții noștrii ne cereau mereu să facem imposibilul doar pentru ca să ne lase pur și simplu în pace…  și figurile autoritate din viața de zi cu zi vor de la noi exact ce-au vrut și părinții noștrii fără să obțină vreodată. Credem cu tărie că avem nevoie să muncim pentru a obține puțină bunătate din partea celuilalt, când de fapt nu este ceva ce ține de noi.

Copilul de ieri care era prea slab pentru a face față furtunii emotionale venită din partea părintilor, deseori în mod complet surprinzător,  trăiește și în adultul de astăzi și repetă aceleași mecanisme de apărare pe care le-a dezvoltat în copilărie. Nu vedem puterea care este acum în noi, nu vedem copilul care a crescut și e suficient de puternic pentru a face față oricărei situații fără a fi inferior cuiva, nici măcar acelor oameni care se comportă la fel ca părinții în trecut.

Totul e iluzie, nimic real.

Nu vedem că oamenii își proiectează mereu asteptările lor neîmplinite pe noi.

Nu vedem că orice neasumare și inautenticitate pe care le facem în afara relațiilor de familie și cuplu, nu fac decât să aducă rahat sub preșul conștiinței…care va împuți în final tot relațiile cu cei dragi.

Noi chiar credem că dacă facem un lucru în secret este ca și cum nu l-am fi făcut. Și ne place să fim orbi în felul acesta, pentru astfel că ne putem menține sus exigențele imposibile fața de ceilalți, noi fiind „sfinți”, bineînțeles.

Oricine crede că este într-o relație altul decât cel care este în viața de zi cu zi, la muncă, între prieteni, în situațiile dificile sau când e singur…se minte pe sine. Trăiește o relație imaginată, falsă. O viață falsă.

Când credem că putem să ne divizăm viața și să fim „cine trebuie” în functie de situație, suntem în drum sigur spre faliment – sufletesc.

Trebuie să fii de-a dreptul orb să nu „vezi” aceste lucruri evidente, iar ca exemplu de om orb nu am pe cine să dau decât de mine însumi.

În concluzie, nu am să dau decât două exemple: unul de foarte multă falsitate și altul de foarte foarte puțină autenticitate:

Este fals să spui „te iubesc” într-o relație, e fals și mersul de mână și giugiulitul ca cei mai îndrăgostiți din lume, e foarte foarte foarte falsă imaginea de familie frumoasă care „a reușit în ciuda gurilor rele”, la fel cum sunt de false concediile scumpe (sau ieftine) în insule exotice sau ieșirile la discotecă care ne animă relația. La fel de fals e și sexul în cele mai „tantrice” dintre poziții și făcut în cele mai exotice locuri.
Totul e fals.

Un singur lucru e real:

O simplă privire a oamenilor, unii în ochii altora.

Și acea simplă și firească privire e singura care decide dacă tot ceea ce trăiești ca experiență în relație (cele înșirate mai sus) este ceva real sau o altă expresie (foarte ingenioasă) a falsității.

În încheiere vă las un citat marca Kahlil Gibran:

„O singură privire din ochii unei femei 
face din tine cel mai fericit bărbat de pe Pământ.”

Răzvan

Dacă ți-a plăcut articolul, introdu aici adresa ta de E-mail
pentru a primi periodic pe adresa ta de E-Mail cele mai noi articole: 
0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.