Articole

Povestea biciclistului din mine.

IMG_7682Am o jena imensa in a spune chiar acum aceasta poveste cand am ani buni (vreo 12) de cand mustesc intr-un sedentarism greu de imaginat de cei care nu ma cunosc indeaproape si nu stiu cat de mult imi place viata scurs prin paturi si fotolii.

Dar cu toate astea exista in mine un indragostit sincer si total de bita.

Am pus mana pe prima bita acum exact 36 ani cand eu si pretenul meu Gruia (coleg de gradi si vecinu de la 3) am primit fiecare cate un pegas rosu (modelu cu ghidon scurt) de pe care pur si simplu nu ne mai putea da jos.

Traiam sentimentul ca sunt cel mai pizdos tip de pe planeta cand eram pe bita.

Incredibil dar asta simt si acum. Un sentiment de libertate , control si importanta care-mi vine ca o manusa.

imagesInclusiv accidentul din primul an de biciclist cand am cazut intr-un gard ghimpat, … fiind prins prea strans intre bordura si un preten cu care concuram … m-a facut sa ma simt mai important si sa-mi placa mai tare viata pe bita.

Dupa doi ani in care nu cred ca am mai umblat pe jos decat cand coboram scarile blocului … am obtinut un dezamagitor loc 2 dar pe masura de neasteptat , la un concurs judetean … ocazie cu care am castigat ca premiu un orar cu magneti. Ma mir ca-mi mai aduc aminte asa ceva.

995393_10151727903736609_565879303_nUrmatorii ani pana la 16 am am schimbat odata bicicleta cu modelu cel mai mare de Pegas (Clasic), tot rosu, pe care l-am tunat cum am putut ca sa arate mai agresiv.

In timpul asta am fortat toate limitele bunului simt si sincer sa fie nu inteleg cum am ramas intreg.

Coboram partia de sanius sau de schi cu bita fara sa ating frana pana jos , muream sa incerc toate terenurile accidentate iar in trafic eram complet inconstient. Noroc ca traficul comunist era unul tare aerisit si strazile din Baia Mare foarte generoase.

Pentru ca ma stiu bine cat de incotrolabil sunt ca biciclist mi-a fost clar tot timpul ca eu nu o sa-mi dau voie vreodata sa pun mana pe o motocicleta. Si bine am facut. Cu fiecare accident grav sau moarte a motociclistilor din jurul meu intelegeam cat de intelept am fost.

Revenind la poveste … ironia absoluta a sortii m-o imbratisat cand dupa ani buni de cascadorii inconstiente in care nu am am patit nimic, primul accident de bicicleta foarte grav in care mi-am strivit intreaga fata de bascula unui camion,  o avut loc pe un bulevard gol pe care eram doar eu si camionul amandoi mergand cu viteza f mica.
NU ma intrebati detalii ca mi jena sa vi le spun.

Consecinta: nas, pometi si arcada dreapta zdrobita, maxilar deviat .. in rest ca nou. Nu intru in detalii … dar am avut un noroc imens cu doi doctori carora uratenia mea le-a starnit o compasiune imensa si astfel am devenit o provocare profesionala pentru cei doi. Ei au scos o fata umana din aratarea ce eram dupa accident.  Imi pare rau ca nu-mi amintesc cum ii chema, dar am demarat niste sapaturi ca sa aflu.

Accidentu asta si problemele de sanatate m-au mai domolit in pasiunea mea,  dar doar in exterior.

Pasiunea a renascut in 97 cand mi-am luat o bijuterie de bicicleta de teren Bandiziol de care eram pur si simplu indragostit. Au urmat 4 ani intensi in care batut tot Clujul dintr-un capat in altul cautand permanent sa-mi depasesc recordurile traseelor traditionale. Cel mai tare era traseul Vidraru Manastur – Venus Marasti.

Prin 99 mi-o fost furata din fata blocului si am incercat o furie fara margini, care am regasit-o la comunitatile de biciclisti impotriva hotilor de biciclete.

Dupa asta m-am angajat si in scurta vreme am ajuns sa am masina de serviciu , moment din care deplasarea cu efort personal a cam disparut din experienta vietii mele, pana de curand cand sprijinit de pretenu Marian am achizitionat doua bite second hand destul de forjate dar si destul de bine dotate.

Problema este ca in tot acest timp in care biciclistu din mine a hibernat in confortabilul scaun de sofer , industria acestor mijloace de transport precum si reglementarile de circulatie rutiera s-au dezvoltat si complicat pana la punctul in care eu am ajuns cam depasit de situatie.

Dar important este ca de 3 zile de cand imi este masina de servici in service am constatat ca ma simt atat de bine in postura de biciclist incat am refuzat o masina de inlocuire pana se repara a mea.

In concluzie , entuziasmat de aceste 3 zile sunt decis sa mi-o echipez corespunzator, sa ii fac o revizie ca la carte si sa ma desfasor in Cluj precum in vremurile mele bune mai ales ca intre timp m-am mutat in padurea Baci, parcurile de la noi au devenit irezistibile iar timpu meu liber mai consistent. As avea insa mare nevoie de putina consultanta specializata atat in utilizarea bitei cat in dotarea ei.

V-am pupat si va astept la o tura.

Orbii de la „Romană”

Astăzi avem un articol din partea fratelui nostru (conștient, bineînțeles) Alex :

„- Ce e atat de special in a lua o bucata de hartie si a-ti scrie scopurile? Cum poate un act atat de simplu sa genereze o schimbare atat de mare ?”, am intrebat.

…brusc simt nevoia sa inchid cartea. Ma uit la masinile grabite care asteapta la semafor, ridic privirea spre cer si ma pierd pentru cateva clipe in imensitatea atat de faina a cerului, dupa care intorc capul spre stanga curios in a privi oamenii ce asteapta alaturi de mine troleul. Raman oarecum surprins sa vad ca mai toti privesc la randul lor oarecum in directia mea, dar nu neaparat la mine. Intorc capul…iar privirea si respiratia mea se alatura celorlalti din statie.

Toti privim la unison spre mersul bajbait…sau mai degraba balbait a doi nevazatori. Niciunul dintre ei nu poarta ochelari, incat iti dai seama din start dupa albeata albul ochilor ca merg la ghicite pe strada. Unul dintre ei, barbat la vreo 45 de ani, are un bat telescopic si merge in fata, fiind urmat de un tanar de 20 ani. Tanarul are in permanenta ochii inchisi si merge in spate insotitorului sau tinand mana pe umarul lui. Din cinci pasi ai lor, unul este in fata, doi sunt in stanga si trei in dreapta, iar cel ce conduce loveste cu batul imprejurul lui de parca ar fi acul unui metronom.

Tipul loveste cu batul, vede ca e OK… ridica piciorul sa puna pasul, mai simte cu batul de vreo 7 ori imprejurul lui; se razgandeste si se intoarce oarecum in lateral, asta in timp ce orbul din spatele lui simtind OK-ul initial paseste si el, dar se trezeste cum intra efectiv cu nasul in umarul tovarasului sau.  Aproape toti se uita la orbii astia doi cum se ciocnesc intre ei din 3 in 3 pasi, la batul care se misca incontinuu, lovind la un moment pe singura femeie care ii trata cu spatele fiind absorbita de o carte. Aceasta se intoarce  spre ei cu o fata a carei expresie sugera doar…”Bai nene, esti orb in puii mei. Uita-te pe unde mergi!”… dar mimica femeii se metamorfozeaza instant cand isi da seama de situatie…”Ma scuzati! Nu am stiut!”.

Orbii isi continua sarba lor din Piata Romană prin stanga unu dreapta doi, fara a percepe grimasele femeii, tot lovind cu batul si incercand sa gaseasca o pozitionare cat mai OK in asteptarea troleului.

Batul ajunge sa se loveasca intr-o bordura in spatele careia se intinde ditamai gaura, adanca de cel putin doi metri. Orbul tanar se mai ciocneste de tipul din fata inca o data; exact ca un facut, tipul ce conduce isi pierde pe moment concentrarea si nu sesizeaza ca in spatele bordurii urmeaza un mic hau, ce poate deveni fatal pentru ei.

Pe noi toti, spectatori ad-hoc la aceasta ODA (In Piata Romana),vorba baietilor de la OCS … ne prinde bine rolul sa asteptam cuminti clipa in care se va intampla ceva.

Piciorul se ridica dupa asfalt, urmand sa fie pus in gol, dar in timpul asta creierul transmite semnalul catre mana,iar aceasta coordoneaza batul in asa fel incat sa testeze si adancimea. Batul se duce in gol, cat e el de lung, barbatul se opreste cu piciorul in aer, tanarul ca si pana acum…iar isi fura un umar in plina fata.

Amandoi se opresc, primul testeaza mai atent si isi da seama de situatia in care era sa-si bage picioarele efectiv, ii da un update tanarului si amandoi incep sa rada descatusati si sa faca haz de situatia in care erau sa intre. Aud si acum rasul lor sanatos si plin de viata, iar pentru prima oara din momentul in care eu am inceput sa le urmaresc dansul, tanarul deschide ochii.

Ma pierd in ochii lui alburii pentru cateva clipe fara sa stie ca este urmarit si surprind un gest pisicher facut cu ochiul… parca mai mult sa ne transmita noua…incordatilor din jurul lor…mesajul: „chill and take a pill…viata are grija de noi!”

…brusc simt nevoia sa respir adanc. Ma uit din nou la masinile din intersectie, ridic privirea spre cer; zambesc; ma bucur ca aud si vad troleul 69 cum ajunge in statie. Intorc capul spre cei doi protagonisti ai randurilor de mai sus si realizez ca ei doar aud troleul cum ajunge in statie.

In balbaiala mersului lor insotita de tacaneala batului, cei doi se indreapta inspre sosea impanzita de masini, avand acelasi scop ca al tuturor din statie…sa se suie in troleu.

Cineva, deja nu mai rezista sa ii vada cum se ciocnesc intre ei intr-un ritm sortit sa duca la ratarea troleului si ii coordoneaza spre una dintre usi. Ei accepta cu zambetul pe buze ajutorul si dau sa se urce in troleu, asta in timp ce orbul cel tanar se impiedica de treapta, intrand in lumea din autobuz ca o bila de bowling…doborand cel putin 3 popice umane.

Are parte de aceleasi grimase din partea popicelor, urmate de priviri pline de o mila ipocrita, adresate mai degraba catre doua fiinte din portelan, menite sa se sparga in orice clipa de neatentie.

Intr-un final, orbii se reunesc in troleul deja pus in miscare si dupa ce gasesc un colt departe de privirile popicelor umane, incep sa chicoteasca iar pe seama situatiilor care le-au iscat.

Imi arunc o privire asupra coperta cartii mele; citesc titlul cartii („Calugarul care si-a pierdut Ferrari-ul”) si mintea imi ofera pentru o clipa un flash in care Ray Charles isi conducea cu pasiune nebuna masina…oarba as spune, alaturi de Margie Hendricks, cea care ii dadea fabuloasa replica…”Hit the road Jack”.

Mai arunc o ultima privire catre orbii din colt, care continua sa discute si sa chicoteasca relaxati; inca una spre restul oamenilor din troleu, deja pierduti in universul lor mental; scot un pix din geanta, deschid  cartea si in dreptul paragrafului la care ramasesem, notez cu mana mea tremuranda „Orbii de la Romana”.

Bag pixul inapoi in geanta si imi reiau lectura…

„…Julian fu incantat.

–          Interesul tau ma inspira, John. Entuziasmul este elementul cheie al unei vieti reusite si sunt bucuros sa vad ca ti l-ai pastrat pana in ziua de azi. Iti spuneam mai devreme ca fiecare dintre noi, intr-o zi obisnuita, are aproximativ 60.000 de ganduri. Scriindu-ti dorintele si scopurile pe o bucata de hartie trimiti un semnal mintii tale subconstiente ca aceste ganduri sunt mult mai importante decat restul de 59.999. Mintea ta va incepe atunci sa caute toate ocaziile pentru a-ti implini destinul, ca o racheta dirijata. Este realmente un proces stiintific. Cei mai multi dintre noi pur si simplu nu sunt constienti de el”  

Dacă ți-a plăcut articolul, introdu aici adresa ta de E-mail
pentru a primi periodic pe adresa ta de E-Mail cele mai noi articole: 

Eliberarea de identificarea cu primul gand

Am asteptat cele 100 de “Recomandari” la ultimul articol din capitolul “Relatii” pentru a va multumi tuturor pentru interes si pentru promovarea care mi-ati oferit-o. Imi doresc sa fiu citit, caut reactii de orice fel pentru ca este placut sa va am in preajma si vreau sa ne cunoastem cat mai bine.

Microarticolul de azi contine revelatia favorita a ultimilor ani pentru ca este si raspunsul final al celei mai grave probleme interioare cu care m-am confruntat in trecutul meu.

Bineinteles ca in momentul acestei revelatii …  problema era depasita demult, dar intelegerea pe care am primit-o cu aceasta ocazie m-ar fi scutit de cativa ani buni de suferinta.

Neintelegerea naturii gandurilor te pot duce la o frica nemasurata de tine insuti (cea mai crunta dintre frici) pentru ca identificarea automata, inconstienta cu unele ganduri produse de o minte neinteleasa si scapata de sub control, te pot duce spre vinovatii distrugatoare.

Revelatia de aici vindeca o astfel de problema, total, deoarece clarifica la nivel fundamental ca viata se recreaza complet in fiecare moment fiind permanent proaspata, doar identificarea cu gandurile este continua si asta este singurul lucru care ne tine captivi in trecut si in suferinta.

Cu riscul sa va plictiseasca, fiind probabil inafara problemelor voastre imediate, articolul de azi este modul meu de a va arata recunostinta de a va avea atat de aproape pe cei mai multi dintre voi si ca imi sunteti atat de accesibili.

Acum 10 ani mi s-ar fi parut de domeniul SF sa gasesc atatia oameni interesati de ceea ce ma preocupa fara incetare de cand ma stiu. Dar acum nu ma mai mir deloc.

Viata ma copleseste si-mi depaseste cu mult asteptarile. La toate capitolele. Si nu ma deranjeaza de loc.

Cu riscul sa par formal (lucru care ma enerveaza rau de tot) … multumesc in mod special domnului Octavian Tiganus & Co, lui Marius Stan, fratiucului Razvan  si prietenelor mele L. si Stela.

Eliberarea de identificarea cu primul gand

Orice moment de prezenta si calm este intodeauna intrerupt de un prim gand incitant care testeaza luciditatea noastra (constienta) fiind construit perfect pentru a-ti tenta implicarea mintii determinandu-te evident, la o reactie inconstienta sub forma de trafic mental, care transforma prezenta in absenta din propria fiinta.

Pentru ca intodeauna acest prim gand este perfect conceput pentru a te implica emotional foarte rapid si deci de a fi atractiv pe fondul tacerii mintii … NE SCAPA ESENTIALUL … pentru ca ne este deturnata atentia de la sursa acestui prim gand la … continutul gandului.

Dar pentru ca intr-un moment fericit, dupa 2 zile de post, eram puternic ancorat in stari profunde de prezenta, mi-a devenit accesibil si perceptibil campul din care aparea acest gand.

Este vorba de supraconstient, care este mascat de o intensitate radianta atat de scazuta incat ii permite sa se ascunda in spatele constientului nostru.

Asadar nefiind capabili sa percepem straturi profunde ale fiintei noastre, care sunt sursa reala a majoritatii gandurilor initiale, ne trezim incitati, implicati si marcati de continutul lor.

Deoarece credem ca noi suntem autorul gandurilor de care ne este rusine sau prin care consolidam identitatea egoului, responsabilitatea cu care ne incarcam ca urmare a acestei erori ne fura detasarea fata de ganduri si in plusssssssssss ne lasa fara atentie (constienta) la fenomenul interior.

Situatia ne epuizeaza si ne indeparteaza de posibilitatea de a simti profunzimea si complexitatea fiintei care o reprezentam.

Prin constientizarea procesului, responsabilitatea fata de continutul gandurilor scade complet si astfel devenim in mod natural contemplatori deasupra tentatiilor mintii, ai propriului univers mental interior, care nealimentat fiind de identificarea cu gandurile devine repede doar un spatiu focalizat pe constiinta, capabil sa simta tot mai bine aspectele subtile interioare.

Descoperirea mea a avut un efect teribil prin faptul ca odata identificata aceasta sursa … orice prim gand tentant, in loc sa degenereze in trafic, te trimitea cu atentia catre supraconstient si implicit adanceai starile de prezenta. Practic odata ce l-ai surprins pe Dumnezeu in tentatiile starilor joase de constiinta … atentia devine atrasa bineinteles de Dumnezeu … iar starile in cauza se evapora imediat ce s-au nascut.

Nu are rost sa mai vorbesc despre forta care suntem, odata ancorati in acele stari de constiinta, pentru ca majoritatea va puteti imagina ce inseamna … sa-ti iei fiinta in primire si sa fii, constient, una cu ea.

Daca ti-a placut articolul vino pe Forumul FiiConstient.ro de dezvoltare spirituala pentru a dezbate mai multe teme care au la baza spiritualitatea.

CRISTI