Articole

Viaţa ca poezie

pic000

Viaţa este o operă de artă. 

Un scriitor ar spune că e poezie.
Un pictor că e o pictură, un peisaj.
Un actor ar asemăna-o cu o piesă de teatru.
Un cântăreţ sau un compozitor ar spune că viaţa e o melodie.

Toate acestea cu condiţia ca acel scriitor, pictor,
actor sau muzician să fie un artist autentic.

Spre deosebire de simplul scriitor, artistul autentic se recunoaşte prin aceea că este un observator al vieţii. Mai mult, un observator neimplicat dar totuşi participant. Unul care trăieşte viaţa, dar în acelaşi timp o observă de undeva din afara sa. O observă din afară, nu pentru că e „spiritual”, ci pentru că-i admiră frumuseţea. El nu judecă lumea, nu „ştie” cum ar trebui să fie, nu încearcă s-o modifice după cum o vede el şi nu-i dă nicio interpretare personală… doar o observă detaşat şi e surprins de poezia ei (a vieţii).

Interpretarea vieţii, a situaţiilor şi a evenimentelor ca fiind bune sau rele, favorabile sau nefavorabile, câştigătoare sau pierzătoare … nu există la artistul autentic. Nu există nici încercarea disperată de a schimba lucrurile şi de-a întoarce lumea pe dos pentru a fi conformă cu propria viziune. Nimic din acestea.

Artistul e rămâne un observator neimplicat şi totuşi participant. Iar operele sale de artă tocmai prin asta se evidenţiază ca fiind artă autentică, şi anume prin faptul că redă realitatea exact aşa cum este… având zero implicare implicare personală. Pur şi simplu nu mai există Eul care să se implice şi să altereze opera de artă cu propria interpretare.

Un cântăreţ care-şi implică Eul în interpretarea unei melodii, se aseamănă cu participanţii entuziaşti de la X-Factor care implicându-şi Eul în strădania lor de a cânta frumos, ajuns să altereze melodiile de aşa natură încât să-ti zgârie timpanul.

În schimb, când începe să cânte artistul autentic, ai senzaţia că el nici nu mai există. Sunetul iese atât de natural şi aromnios prin el încât ai senzaţia că „Altcineva” cântă prin el. Cântăreţul a dispărut ca persoană, ca Eu, şi a apărut „Altceva” care se exprimă prin el într-un mod aparte. Tot ce vine de la artist este de dincolo de persoană, dincolo de Eu, iar el, uimit de frumuseţe, redă aceasta mai departe într-un mod nealterat.

Artistul redă viaţa şi realitatea exact aşa cum e, nealterat, autentic, viu.

(Nu vi se pare că muzica şi filmele din zilele noastre n-au nimic cu arta, asadar cu realitatea ? Cu toate acele happy-ending-uri prefabricate şi deloc naturale.)

Viaţa, privită ca operă de artă, are o frumuseţe aparte.

Firescul, naturalul, chiar banalul sunt componente ale peisajului artistic în viziunea artistului autentic.

Chiar şi suferinţa (sau mai ales ?) are în ea o poezie. Un artist ar spune că e chiar una fascinantă…poezia asta a suferinţei.

E ca şi cum, eu de exemplu, fiind supărat şi în suferinţă, îmi trăiesc cu o anume intensitate şi implicare toată această dramă, simţind toată durerea pe care aceasta o provoacă…dar în acelaşi timp mă observ asemenea unui spectator de undeva din exterior şi-mi dau seama cât de interesantă şi chiar poetică e experienţa acestui băiat care suferă.

Şi toată suferinţa lui, aşezată într-un mediu urban, între clădiri mari cu pereţii reci şi între oameni total indiferenţi la acest băiat care-şi trăieşte drama vieţii sale…toate acestea…dau un peisaj, o imagine artistică, una interesantă, frumoasă. Iar artistul doar observă asta, chiar (sau in special) dacă chiar el este un personaj din acest peisaj.

Abordarea artistică a vieţii este una fascinantă.

Artistul vede tot, dar nu judecă nimic.  Nu interpretează nimic, nu etichetează nimic, ia lucrurile aşa cum sunt şi vede frumuseţea vieţii în ceea ce ea ESTE, nu în ceea ce „ar trebui să fie”.

El vede că oamenii se nasc fără să ştie de unde vin, şi vede cum mor fără să ştie unde se duc.

Vede că moartea sfârşeşte viaţa şi nu adaugă nimic la asta.

Vede cum semenii săi, prinşi în incapacitatea de a lua realitatea aşa cum e, adaugă vieţii o serie de fantasme şi interpretări personale privind „viaţa de apoi”, incapabili să accepte că există unele lucruri în viaţă pe care nu poţi să le ştii. Dar faptul că nu ştim unde mergem după moarte şi că e foarte posibil să murim odată pentru totdeauna, cu tot cu suflet,  poate face parte şi asta din acel tablou artistic numit Viaţa.

Există o poezie şi în frica oamenilor de a trăi o singură secundă în absenţa unui prieten pur imaginar şi (aparent) atotputernic. Dacă observi omul prins în mrejele credinţei religioase observi că e interesant.

Există o poezie şi în „a nu şti”. Există şi în „a nu putea”.
Există şi în frică, şi în îndoială, şi în slăbiciuni, şi în a pierde, şi în a fi cu Dumnezeu şi alte persoane imaginare şi există la fel de multă poezie în nu avea prieteni imaginiari.

În tot există artă. Fiecare lucru are un dram de poezie în el, ceea ce ma face să cred că presupusul Dumnezeu e un artist desăvâşit.

Arta e întotdeauna accesibilă, pentru că e întotdeauna aici şi acum. E mereu în stare pură şi nealterată.

O văd observându-mi degetele crepate de frigul de-afară cum se plimbă acum pe tastatură parcă fără să fac eu ceva cu ele. Aproape că se mişca de la sine.

Aşadar poezia vieţii nu e despre nimic altceva
decât despre ceea ce este AICI şi ACUM.

Şi aici şi acum se găseşte înseşi viaţa, care e chiar în acest loc
şi  exact în acest moment o operă de artă.

Cris

Da o sansa reala relatiilor – partea a 4-a

Este generalizat in jurul nostru fenomenul in care dupa o relatie incheiata, cel parasit ajunge sa-si verse furia pe fostul iubit sub justificari de genul:

„- nu m-ai apreciat la adevarata valoare, m-ai folosit, nu m-ai meritat, nu m-ai inteles niciodata, eu am fost atent cu tine permanent (ti-am cumparat o gramada de lucruri), iar pe tine te-a durut in posterior …”

Ceea ce este absolut incredibil este ca cei aflati in aceasta situatie, cu acest discurs spera sa-si readuca partenerul alaturi.

Il irita permanent si nu conteneste sa-i repete la nesfarsit cat de ranit este de revelatia faptului ca nu a fost apreciat cum merita.

Spera sa-i insufle suficienta vinovatie incat sa-i revina alaturi, de preferat cu capul plecat, cerandu-si scuze pentru nesimtirea de a-si permite sa spere la ceva mai interesant.

Considera ca singura solutie de a-si recupera partenerul este de a-l forta prin vinovatii sa revina la el.

Instinctual este constient ca oferta lui este foarte subtire si oricum alte argumente nu are pentru a-si recupera iubita. Tot ce va reusi insa, va fi sa agraveze situatia indepartand-o mai mult.

Tot acest fals dispret (care nu reuseste decat sa tradeze disperarea invalidarii) are in spate evitarea responsabilitatii proprii in esecul relatiei.

Practic cel parasit refuza sa accepte ca nu mai era o companie placuta de multa vreme pentru cel care l-a parasit.

Iar faptul ca cel parasit resimte ca o pierdere inacceptabila incheierea relatiei, inseamna ca cel care a plecat oferea mai multa placere si valoare. Altfel nu iar simti lipsa.

Si astfel ajungem sa vedem ca de fapt cel care a renuntat, era in situatia de a fi fost folosit de cel cu gura mare care oferea prea multa plictiseala, tensiune, pretentii si prea putina deschidere, relaxare si comunicare reala.

Si este evident peste tot in viata ca nimeni nu se agata de lucruri fara valoare.

Daca-ti doresti ceva, invata sa respecti ceea ce-ti doresti.

Este absurd sa te astepti sa se intoarca iubita la tine cata vreme tu-i repeti obsedant ce curva perversa si fara inima este.

Dorim ceea ce e pretios pentru noi si renuntam la ce nu ne mai aduce satisfactie.

Asa ca daca esti parasit si ai sentimentul unei pierderi trebuie sa faci cel mai elementar gest de onestitate in care sa recunosti ca oferi prea putin sau mai precis ca esti prea putin. Ca te-ai folosit de partenera sa-ti satisfaci nevoile de validare si ca prin toate atentiile tale nu faceai decat sa incerci sa-ti cumperi prezenta ei.

Suferintele insuportabile sunt consecinta ignorarii si evitarii celor mai elementare si accesibile adevaruri interioare despre noi insine. Niciodata nu vom suferi cumplit ca nu intelegem natura ultima a materiei sau a constiintei, insa este crunt sa nu recunosti ca in spatele acuzelor tale se ascunde  regretul ca ai pierdut din neatentie si frica o relatie importanta pentru tine.

Trebuie inteles ca nu putem oferi decat ceea ce suntem.

Si ceea ce suntem este singura valoare in relationare. Singura moneda de schimb.

Iar daca nu sunem suficient este pentru ca refuzam adevarul despre noi si ne chinuim sa mimam ceea ce credem ca ar trebui sa fim.

Procesul acesta de reintoarcere catre ceea ce suntem este dureros in principal pentru ca trebuie sa recunoastem ca suntem foarte departe de ceea ce pretindem despre noi.

De fapt trebuie sa recunoastem ca nici macar nu ne dorim cu adevarat sa fim ceea ce pretindem ca suntem.

Urmatorul pas este la fel de obligatoriu si presupune a acorda o recunostinta reala pentru timpul ce ti-a fost oferit de partener. In definitiv a fost un om care a stat langa tine, ti-a dat o sansa reala de a experimenta relationarea in cuplu, in conditiile in care sunt o multime de femei care te-au ignorat complet si foarte probabil nu au dat 2 bani pe tine. Este penibil sa te razbuni ca te-au parasit, exact pe acele femei care, dintre toate, ti-au oferit oportunitatea unei experiente in cuplu.

Recunosterea nivelului nostru real de valoare (maturitate si experienta) si recunostinta pentru oricare din relatiile avute trebuie sa fie un gest intim si pofund.

In afara unui astfel de gest, resentimentele vor aparea permanent sub forma reprosurilor incarcate de frustrare care te vor face mai neinteresant si patetic.

Doar pe acest fond de atitudine poti evita caderi crunte in care “sufletul iti arde”, parasit fiind.

”Si-ti arde” cu atat de tare cu cat te indepartezi de adevar.

Pe masura ce te apropi de adevarul tau insa, arsura devine tot mai blanda, si in cele din urma vei multumi cerului ca nu te-a iertat de durere.

Mai ai solutia unei atitudini exagerat de precaute in viitor, in care speri ca in urmatoarele relatii, prin viclenie, sa-l sifonezi pe celalalt inainte sa te sifoneze el. Vei fi permanent suspicios, vei interactiona superficial si nu vei putea tine langa tine decat pe cineva care nu-ti poate simti atitudinea perversa. Este numai o alta varianta de a refuza adevarul despre tine si asfel te califici direct pentru o experienta mai dureroasa care sa-ti aminteasca ca evitarea adevarului nu este o solutie pe termen lung.

Aud obositor de mult de la cei abandonati ca-si refuza orice responsabilitate sub argumentul  ‘’cum de am fost bun x luni si acum nu mai sunt?’’. Iar raspunsul si-l dau imediat cu satisfactia celui care se simte exonerat de orice responsabilitate ‘’femeile-s niste curve, profitoare de barbati buni. Daca aveam vreo problema nu m-ar fi placut nici la inceput – isi spun ei. Dar s-a plictisit si m-a lasat singur’’ … cand trebuia sa ma suporte asa plicisitor (completez eu).

Mai mult, rememoreaza toate atentiile cu care si-au tratat iubitele pe parcursul relatiei si toate momentele in care iubitele lor nu le-au intors atentia.

Practic se victimizeaza pentru a-si varsa furia si a-si asuma rolul de judecatori.

Nu ar fi nici o problema daca atitudinea asta i-ar linisti si relaxa.

Dar de fapt isi amplifica enorm chinul, semn ca sunt orientati gresit si se departeaza de adevarul lor interior.

Pentru cei care din disperare se grabesc cu sentinte de genul celor de mai sus le spun ca, exact aceste femei curve sunt cele care ti se dedica firesc si cu maxima placere cand ajungi barbatul care trebuie sa fii. Invariabil vei auzi de la ele cand ajungi aici ”poti sa faci ce vrei cu mine”.

Prin pretentiile si asteptarile care ni le cultivam nu facem decat sa refuzam dreptul celorlalti de a fi ce sunt si de a-si urmari fericirea. Dorim sa-i determinam cum putem (casatorie, principii morale, vinovatii, intimidare) sa-si ignore ceea ce simt si doresc in favoarea asteptarilor noastre de la ei. Cand ne raportam la noi insine, ne este clar ce absurd este sa avem astfel de pretentii si intelegem cat sunt de nedrepte. Dar majoritatea presupunem ca in ce ne priveste, vom gasi o modalitate sa fentam iar celalalt este fraierul care va trebui sa se conformeze restrictiilor, pentru ca altfel l-am ars. Sunt si dintre cei care intra bineintentionati in acest tip de contract dar sfarsesc intr-o tristete la fel de neplacuta.

In relatii suntem o caruta de sensibilitati cu care celalalt trebuie sa fie foarte atent, nu cumva sa ne jeneze.

Ne masuram cuvintele intrebandu-ne permanent, oare ce parere isi face, oare ce crede despre mine?

Nu putem vedea ca orice ar crede despre mine este strict responsabilitatea celui care-si face parerea, si orice evaluare gresita se va intoarce numai inpotriva celui care greseste.

Si indiferent ce parere are oricine, important este daca eu stiu cine sunt.

Iar cand stii nu te mai poate afecta prea tare ce cred altii.

Insa miza noastra a tuturor ar fi ca inainte sa punem etichete pe ceilalti, sa fim atenti si sa intelegem ca suntem o necunoscuta pentru noi insine, iar pretentiile de a stii atat de exact ce se intampla incat sa ne permitem sa judecam, …  sunt penibile.

Majoritatea nu se evalueaza cu bun simt si nimeni nu respecta declarat si asumat oferta celuilalt.

Constat consternat ca si in cazul in care transmiti clar ca nu esti interesat de asteptarile nimanui (cu exceptia sefului – in cazul meu), orice asteptare nesatisfacuta a partenerului devine sursa de disperare si neincredere in sine. Tot ceea ce ne leaga devine nerelevant in fata dezamagirii, neimplinirii unei asteptari. Pur si simplu nu putem relationa fara PRETENTII. Si cersim sau amenintam, in functie de stil sau situatie, pentru ceea ce ne dorim.

Problema este ca foarte putini isi asuma si declara tare si raspicat ca nu sunt in relatie pentru a satisface asteptari de nici un fel. Putini au curajul sa spuna ca sunt intr-o relatie pentru experienta, distractie, evolutie. Eu consider de exemplu ca-ti ofer darul suprem prin faptul ca impartasesc cu tine ceea ce sunt si traiesc. Alaturi imi poti cunoaste viata  pentru ca te fac parte din ea. Te fac parte la slabiciunile mele, puterea mea, modul meu de a gandi si a fi. Iti deschid accesul la psihologia masculina cu toate intimitatile ei. Te ajut sa te maturizezi si sa ai incredere in tine. Sunt sigur ca te voi surprinde inclusiv neplacut cu adevarul meu, stiu ca te pot pierde, dar daca nu faci fata la adevar, cauta pe cineva care-ti va spune ce vrei sa auzi. Vei gasi putini care sa-si declare adevarul fata de tine si relatii pentru ca majoritatea ascund adevarul si fata de ei insisi.

De fapt numai relationarea pe aceste baze ne poate satisface. Orice altceva cade rapid in tragedie.

Avem experienta tragediei repetate in toate relatiile noastre. Ar fi cazul sa incercam alta abordare.

Relatiile au devenit un mediu in care se asteapta salvarea, fericirea si consolarea de la celalalt. Aparent nimeni nu vrea ceva real desi sunt toti scarbiti si plictisiti de sablonul relational de care au avut parte. Dar cand ajungem in punctul in care trebuie sa acceptam ca nu suntem cu nimic mai importanti decat oricine altcineva si mai ales ca nu suntem buricul pamantului, incepem sa ne regasim interesul pentru plictiseala. Foarte multi se zvarcolesc disperati in fata adevarului si cauta orice interpretare pentru a-si spune ca tot ce zic eu aici sunt tampeniile unei minti bolnave, lipsita de orice dumnezeu.

O mare parte din femei, de exemplu, intra in disperare cand se lovesc de situatia in care un barbat pe care-l doresc dovedeste ca nu are nevoie de ele, ca nu poate fi controlat, supus sau intimidat sub amenintarea ruperii relatiei sau a oricarei conditionari. Le este imposibil sa accepte ca nu te au la mana cu nimic.

NU inteleg ca se poate relationa liber, ca oferi din placere ce vrei, cand ai chef, fara a-ti pune problema ce primesti in schimb.  Se asteapta cu sufletul la gura cel mai mic semn de slabiciune in toate tentativele lor de intimidare si de a aduce relationarea intr-un spatiu in care au un cat de mic control. Problema este ca atunci cand il au, dispretuiesc imediat barbatul care nu rezista presiunilor lor.

La nivel conceptual gasesti intr-adevar destui care sunt de acord cu mine, dar la nivel practic lucrurile sunt pe atat de complicate pe cat de mult incerci sa amani renuntarea la frica de abandon sau neimportanta etc.

In nici un caz nu subestimez forta slabiciunilor noastre si nu am pretentia ca renuntarea la minciuna este ceva facil. Am vazut si nu mai pot subestima nebunia unei minti disperate careia-i fuge pamantul de sub picioare. Poate crea teorii absurde, cazand intr-o paranoia care ar fi amuzanta daca nu ar consuma de vie fiinta care cauta sa-si dovedeasca ceva ireal.

Intalnirea cu oameni adevarati poate crea mult deranj interior, dar a nu vedea oportunitatea de a-i pastra in viata ta cu recunostinta, te pune pe o directie in care va trebui sa inveti dureros ceea ce nu ai putut sa vezi.

Odata intrat in acest joc al santajului, in care fiecare se foloseste de atuurile lui pentru a-l obliga pe celalalt sa ofere ce se asteapta de la el, am intrat intr-un spatiu in care … EXISTA NUMAI MOARTE (plictiseala).

Relatiile devin suma gesturilor si cuvintelor de atentie care ne confirma importanta in ochii celuilalt.

Nimic esential nu mai poate aparea pentru ca orice traire interioara este inaccesibila si neimportanta pentru partener. Nu poti vedea candoarea si placerea din modul in care esti servit, asteptat si intampinat de exemplu, si nu poti intelege ca in starea interioara a celuilalt stau cele mai tari declaratii de dragoste.

Treci astfel indiferent si preocupat de gandurile tale despre tine pe langa momente de sensibilitate, interes si grija. A nu intelege sau a nu fi interesat de peisajul interior al celuilalt si implicit a nu raspunde, constientizand trairea femei de langa tine, este ceea ce distruge orice relatie. Aceasta este lipsa de conexiune: a fi incapabil de a pastra contactul cu fenomenul interior al vietii celuilalt. Acest fenomen este ceva dincolo de noi – este viata ce se traieste prin noi – si este permanent noua, interesanta, vie dar este inacceptabil pt minte sa ne-o asumam si sa o traim ca atare, pentru ca in acest mod de a trai nu exista rigiditate, predictibilitate, siguranta, viitor (pasiunile mintii).

Nu exista decat certitudinea pasiunii de a trai si cunoaste. Iar pentru a trai astfel este nevoie de increderea in inteligenta si grija vietii. Alternativa la aceasta incredere este nevoia de a te asigura, de a negocia pe fata sau pe ascuns: ce dau si ce primesc?

In relatii, inceputurile sunt sanse noi de a fi mai atent pentru a intelege mai bine. In aceste inceputuri, sustinute de sperante si incredere, poti raspunde momentelor de deschidere pentru a le incuraja si poti descuraja fara mila orice tentativa de a iesi din prezent, de a pune presiune pentru a obtine promisiuni, de a-ti ingradi libertatea, de a cadea in verbalizarea relatiei in detrimentul trairii ei.

Dovedeste-mi iubirea prin libertatea pe care mi-o acorzi, prin respectul pentru modul meu de a fi, prin bucuria cu care-ti petreci timpul alaturi de mine, prin curajul de a fi tu insuti spunandu-mi ceea ce ti se pare dificil de spus sau renuntand la asteptari, pretentii, promisiuni. Scuteste-ma de orice fel de declaratii inteligente sau cuvinte mari, perspective dramatice si emotii ravasitoare. Iubirea nu este emotie. Iubirea este constienta, luciditate, echilibru. Nu am nevoie de nici o dovada de iubire pentru ca ”vad cine esti”.

In lipsa constientei nu poti vedea, aprecia si intelege iubirea, loialitatea, prietenia adevarata pentru ca este extrem de inconfortabila pentru mintea ta.

Daca ti-a placut articolul vino pe Forumul FiiConstient.ro de dezvoltare spirituala pentru a dezbate mai multe teme care au la baza spiritualitatea.

CRISTI