Crezi ca vrei sa fii important ?

0

 

Pentru ca nu gasim bruma de bun simt necesara ssscss
sa ne acceptam limitele naturale si firesti oricarei fiinte 
(pentru care, intre noi fie vorba, nu prea suntem responsabili)
alunecam intr-un univers conceptual rupt de viata, in care
valoros devine doar ceeace sustine inchipuirea noastra
ca suntem mai mult decat ceea ce stim ca suntem.

A ne minti frumos devine in acest context
principala cale de a relationa.

Relatiile sunt un troc de minciuni
destinate sa ne alimenteze importanta.

Cand cineva pe fata caruia nu citesti impacarea cu propriile limite,
iti cere adevarul, nu te lasa prostit de cuvinte ! 

NU vrea adevarul !

Vrea sa-i confirmi ceeace vrea sa creada despre ea.

Cand nu poti gasi satisfactie in propria existenta ,
nu-ti ramane decat sa-ti spui ca esti important
tocmai pentru că simţi că nu eşti.

Sentimentul nefericirii este interpretat de inconstienta ca fiind neimportanţă
si implicit in loc de a te ocupa sa devii fericit acceptand ca nu esti ,
tu cauti sa devi important.

Bineinteles ca nu vei reusi intrucat,
nu neimportanta este problema ta ci nefericirea.

Constatand ca nu poti deveni important ,
nu-ti ramane decat sa pretinzi si sa incerci sa pari ca esti.

De aici disperarea de a fii vazut mai mult decat ceea ce esti
si usurinta cu care punem fi manipulati de cei care ne valideaza.

Totul devine firesc cand accepti profund ca esti nefericit si limitat
si constati imediat urmare a acestei atitudini, ca nu-i nici o drama,
ba chiar dimpotriva ii oportunitatea imensa de a-ti permite sa gresesti,
sa fii ridicol si stangaci.

Aceasta este adevarata libertate
si doar de aici incepem sa avem o viata reala.

0

Te simti bine?

0

 

Eu cred ca majoritatea cautarilor noastre spirituale self pic
precum si goana dupa succes  sunt expresia unei evidente ipocrizii
destinata ca de obicei sa ascunda pretentiile de fiinta superioara
si de putere personala ce apar in cei nefericiti.

Toti cautatorii misterului vietii sau a vietii de apoi ,
ai adevarului sau ai lui Dumnezeu sunt doar oameni suferinzi
care nu pot accepta ca sunt doar fiinte simple in cautarea starii de bine.

In neatetia cu care traim, credem ca suntem nefericiti
pentru ca suntem neimportanti in ochii celorlalti.

Ne imaginam ca atentia care am obtine-o fiind importanti
ne-ar face fericiti.

De fapt credem ca puterea asupra celorlalti este secretul fericirii.

Ori asta este o presupunere acceptata ca realitate imediat,
ramanand complet neinvestigata si neverificata,
intrucat seduce total egoul nostru.

O clipa de atentie in care am accesa
amintirea vreunui moment de fericire consistent din trecutul nostru
ar face evident faptul ca starea de bine este o afacere interna
care nu are nimic de a face cu importanta noastra in ochii celorlalti.

Dar cine mai este interesat de adevar
cand orgoliile noastre sunt in joc?

Nici un om fericit , satisfacut sau bucuros
nu va fi interesat povesti sau teorii despre adevar sau dumnezeu,
nici de cursuri de dezvoltare personala sau cum sa faci bani si sa ai putere.

Si n- sa vezi vreodata un om fericit umbland dupa fundul vreunui maestru ,
informandu-se cu disperare sa afle “secretul succesului”
sau dand din aripioare ca sa ajunga “alfa”.

Un om care se simte bine isi traieste viata.

Un om fericit va cauta cel mult prieteni
cu care sa experiementeze sau sa-si imparta viata.

Va cauta timp pentru el si cei cu care se simte bine.

De ce nu au acestia nevoie de Dumnezeu, mentori, duhovnici sau indrumatori ?

De ce nu sunt obsedati de a otine raspunsuri chiar daca au o gramada de intrebari?

Pentru ca fericirea lor le aduce tot ce au nevoie si toate raspunsurile 
prin intuitiile , inspiratia, prietenii lor si situatiile de viata .

De cate ori raspunzi intrebarilor cautatorilor lui Dumnezeu,
a maiestriei spirituale sau a succesului, nu faci decat
sa consolidezi ipocrizia de la baza cautarilor lor.

Adevaratii maestri iti sunt de fapt prieteni care-ti spun adevarul
si te trimit inapoi la motivatiile fundamentale ale intrebarilor tale.

Recuperarea propriei vieti incepe cand recunosti
că suferi, esti nefericit si vrei sa te simti mai bine…

…cand intelegi ca urmaresti doar depasirea suferintei si ca pur si simplu,
dumnezeu , viata de apoi , ce va fi , care este adevarul suprem
sau secretul succesului nu te intereseaza. Deloc.

Evitarea acestui simplu adevar,
a nascut un univers aproape infinit de povesti
care au creat o lume de halucinatii mental emotionale
in care ne-am pierdut complet. 

Umblam disperati si tot mai epuizati dupa solutia la o problema falsa:

“Cum sa devin important?”...
…cand problema noastra reala este: “Cum sa ma simt bine?”

Cand intelegem si ne asumam ca dorim doar ca suferinta sa inceteze,
lucrurile se simplifica imediat pentru ca  un demers elitist
(cel presupus de intelegerea lui Dumnezeu sau a succesului material sau social)
ce presupune rigoare si evaluare se transforma intr-o calatorie interioara
ce presupune simplitate, eliberarea de pretentiile si asteptarile oricui
(fie el dumnezeu sau iluminatul nr.1) si eficienta.

Iar acest simplu act de sinceritate, te elibereaza de o imensa presiune.

Astfel orgoliul de a ne pretinde fiinte spirituale in cautarea divinului
sau gladiatori sociali care calca totul in picioare pe drumul spre glorie,
ne transforma in sclavii propriului nostru Dumnezeu inventat
sau concept despre succes si ne rupe de simplitate, natura, realitatea imediata si bunul simt.

Iar pentru reducerea suferintei nu avem nevoie de Dumnezeu
sau de succes si alte interminabilele povesti care vin odata cu ele,
pentru că  simplitatea in gandire, folosirea sensibilitatii
si validarea perceptiilor eliberate de fanteziile spirituale,
atentia incarcata de respect la ce se-ntampla in jur,
cautarea prieteniei si practica bunului simt
… 

…toate acestea ne dau tot ce avem nevoie sa evitam suferinta.

Singurul succes real , singura spiritualitate veritabila
si singura nevoie este starea de bine.

Iar daca iti lipseste fii constient ca asta este problema ta,
şi anume starea ta interioara.

În nici un caz fanteziile sau ipocrizia nu te vor salva.

0

Agresivitatea neputincioasa a nefericirii inconstiente

0

sadDestul de interesant este ca pentru nefericitii inconstienti, fericirea oricui este perceputa
ca o agresiune personala.

Ca si cum cineva ar fi fericit doar pentru
a-l face pe cel nefericit sa se simta prost.

Ori, aceasta perceptie absurda
deblocheaza o motivatie fara seaman in cel nefericit, in a descuraja sau distruge fericirea oriunde ea exista sau pare ca exista.

Cum fericirea presupune indeosebi simplitate si naturalete … fratii nostri nefericiti trebuie sa creeze complexitate si artificialitate, pentru a inabusi viata si fericirea inerenta ei, in teorii morale si principii grave, dar obligatoriu inalte, care sa produca frustrare celor care le accepta si sa dea motive de agresivitate fata de cei care nu dau doi bani pe ele.

Foarte putini dintre cei nefericiti sunt preocupati sa devina fericiti.

Majoritatea isi investesc toate resursele in a gasi perspective care sa le permita sa se considere dezavantajati si nedreptatiti pt a-si justifica ura si agresivitatea impotriva celor pe care ii cred fericiti. Multi dintre acestia nici macar nu sunt (fericiti), dar cine mai sta sa verifice inainte de a-si descarca furia.

Este esential sa nu cauti in nici un fel adevaratele cauze ale nefericirii tale si sa incerci sa le rezolvi intrucat, daca o faci, s-ar putea chiar sa devii fericit, ori asta ar exonera de orice vina pe ceilalti pt propria nefericire si implicit ura neostoita din sufletul tau nu va mai putea fi manifestata sub justificari inalte.

Iar fara aceste justificari inalte, nu te poti privi drept arhanghel inrolat de insusi Dumnezeu pt a salva lumea.

Aproape incredibil ca, pentru cei inconstienti si nefericiti, mult mai important este sa starpesca fericirea din cei care o au, … decat sa devina ei fericiti.

Important este pentru toti cei care au de-a face cu agresivitatea frustratilor nefericiti este sa inteleaga ca singura lor putere este de a intimida. Ei, fundamental sunt slabi, pt ca agresivitatea si nefericirea epuizeaza accelerat  fiinta oricui alege aceasta abordare inconstienta.

Solutia este sa fie izolati (acceptati si parasiti) in acidul frustrarii lor … care curand ii va invata smerenia.

Bineinteles ca nefericirea poate fi abordata si constient,…  caz in care, desi nu va fi depasita usor, va lasa multa intelepciune in loc.

0

Eliberați sexul de ”iubire” dacă vreți să cunoașteți vreodată ceva despre iubire

0

missing_heart_by_rek9Se tot spune “sa nu faci sex fara iubire”,
dar afirmatia asta cu pretentii de mare rafinament uman

este doar un cliseu scos pe piata in perioade spiritualo-romantice,
fiind preluata de o gramada de papagali (intre care ma numaram si eu la un moment dat)
sedusi de intelegeri general acceptate.

 

Sexul, in faza in care existam noi ca umanitate acum, nu trebuie facut cu iubire.

Să faci sex din iubire este cea mai proasta recomandare posibila, intrucat incarca experienta sexuala cu o presiune inutila,  care nu face decat sa-i oblige pe cei naivi sau încă neexperimentați sa cadă in emotii nerelevante ,
de care sunt convinsi ca este iubire.

Oricum, nici nu s-ar putea face cu iubire,
cata vreme iubirea este ceva absolut inaccesibil nivelului nostru de constiinta actual.

Daca noi, ca umanitate, ne-am trezi sa respectam recomandarea
ar trebui sa devenim majoritatea abstinenti într-un context in care omenirea este bolnava si grav dezechilibrata de lipsa de atingere, imbratisare, contact si comunicare fizică.

Iar aceste dezechilibre umane se amplifica galopant intr-o lume suprasaturata de industrii care exploateaza total aspiratia umanitatii catre contact si conexiune fizica, dar in acelasi timp incarcă psihicul fiecarui individ neatent sau naiv cu vinovatii abisale sau cinism dus la extrem.

Chiar si cei foarte convinsi de calitatea iubirii lor
sunt departe de forme elementare de iubire.

Regret ca trebuie sa fiu eu cel ce va deziluzionează. 
E foarte tentant sa lasi oamenii sa viseze 6 cai frumosi si verzi pe pereti.
Eu însă am agenda mea si sunt sigur că sunt destui care să gaseasca ceva util in ea.

Sexul este o sursa de energie care ne echilibreaza si maturizeaza usor,
apropiindu-ne de nivelul de constiinta de la care iubirea ( intelesă ca o combinatie de generozitate, liniste interioara si intelepciune)  ne este accesibila.

Inainte de orice, sexualitatea umana
ar trebui complet si definitiv eliberata de ”iubire”
(de fapt de “povestea iubirii”)
pentru a fi experimentat ca ceea ce este:
o interactiune si comunicare fizica si energetica intre indivizi,
un schimb de informatii despre identitatea noastra la un nivel ce nu poate fi contrafacut cu aparente si manevre.

Eliberarea sexului de povestea iubirii
ar elibera de bruiaje si vinovatie  impulsurile noastre sexuale care sunt simple invitatii la atingere si contact.

Ar elibera naturaletea umana.
Această naturalețe este asociata conceptului de animalitate de care se folosesc spiritualistii disperati să-si vanda reprimarea drept superioritate .

Paradoxal, dar aceasta eliberare a naturii noastre viscerale, este expresia unei armonizari cu viata si este consecința unui gest de profunda umanitate, fiind posibila doar apeland
la singura calitate  care o defineste: conştienta.

Eliberarea naturii noastre este un gest de vointă care te integrează in fenomenul vietii si implicit nu poate fi decat
rezultatul constientei si constiintei umane.

Ceea ce ne face animalici cu adevarat este renuntarea la constienta,
in favoarea instinctelor mental egotice.

Nu instinctele naturale ne fac animalici,
ci cele mentale nasc dezechilibrele, cruzimea si monstrii interiori.

Prin instinctele naturale suntem conectati la natura pentru a ne hrani si echilibra.
In toate aceste instincte veti gasi o frumusete si o inteligență imensa.
Pentru ca, prin ele, experimentam conectarea la intreaga existenta.

Respiratia, hrana , sexul, defecatia sunt un schimb de energie. Este sex.
Nu intamplator toate produc placere. Este placerea fiintei de a fi conectata, de a apartine.

Iar secretul ultim este ca sexul inseamna iubire in forma cea mai elementara.
Sexualitatea redusa la esentă este o inlantuire mai mult sau mai putin creativa de imbratisari a  corpurilor noastre sau a unor parti ale lor.
Este greu de inteles cum si-a pierdut umanitatea atat de mult ratiunea si luciditatea incat sa poata crede ca niste comune imbratisari fizice pot fi acuzate de ceva si implicit demne de rusine .
Rusinoasă din punctul meu de vedere este doar aceasta abdicare de la ratiunea elementară pentru restabilirea careia ma stradui să fiu cat mai clar in exprimarea perspectivelor mele native.

Discursul iubirii, cu care ne umplem mentalul,
nu dovedeste decat decuplarea de la ratiunea elementara  si sensibilitatea  noastra.

Cand iubesti viata sau traiesti intens … respiri adanc.
Cand iubesti o femeie … o fuţi bine.
Sau macar incerci cu adevarat sa o faci, caz in care devine prioritate sa te dezvolti energetic pana acolo incat oferta ta sexuala este una care conteaza.

Astfel ne-am apropia de noi insine, de natura noastra energetica,
de campul de viata, care suntem de fapt.

Am deveni autentici si congruenți cu lumea noastra energetica,
care este adevarata realitate in care existam.

Experienta sexualitatii eliberate de iubire ne-ar face rapid naturali si calmi
si am evita preocupare obositoare pentru manipularea sexului opus.

Mult inainte de problema iubirii in sex
ar trebui sa ne punem problema onestitatii.

Iar a recunoaste ca nu suntem capabili de iubire la nivelul la care suntem,
dar ca avem nevoie de atingerea si atentia sexuala a celuilalt,
este o forma incipienta, dar veritabila de iubire.

A spune ca habar nu ai ce inseamna sa iubesti, dar ca vrei si ca ai mare nevoie de sex,
este smerenie si respect autentic ceea ce este o baza impecabila pentru o viitoare experienta a iubirii.

A descarca sexualitatea de orice obligatie relationala ulterioara
este de asemenea o forma de iubire, intrucat aceasta atitudine
vine din intelegerea ca 
a hrani pe cineva cu satisfactie sexuala
este un gest de interes real pentru binele si echilibrul celuilalt.

A renunta la pretentiile noastre de siguranta, inclusiv sexuala,
renuntand la pretentia de a fi suportati permanent de partenerii nostri, este iubire pura.

Daca ne-am hrani in aceste nevoi cu simplitate am constata rapid
ca nu mai prea avem nevoie sa ne agatam de vreun partener.

Pentru ca avem deja puterea sa fim pe picioarele noastre.

In concluzie, eliberati sexul de ”iubire”
si nu mai vorbiti de iubire ca si cum ati fi capabili de ea.
Si mai ales nu o pretindeti ca si cum ar fi ceva usor de oferit si experimentat.

Suntem la ani lumina distanta de iubire,
dar macar avem varianta onestitatii.
Iar pentru mine aceasta inseamna foarte mult.

Dovediti onestitate … si astfel va deschideti drumul catre experienta iubirii.
……………………………………………………………………………………………..

Pentru cei care doriți să abandonati clișeele comune in problema relaționarii si sexualității vă recomand calduros cartile mele:  https://www.fiiconstient.ro/carti-publicate/. fii-constientjpg

Sunt sigur ca dincolo de inconfortul inițial al prăbușirii unor convingeri confortabile superficialității din noi toți, revelațiile adunate in aceste carți vor debloca in cei care le parcurg intelegeri care vor da relațiilor si sexualității, mult mai mult sens si armonie.

 

logo-cristi-popan

 

0

Swingul sexual si sexul in grup, expresie a maturitatii relationale.

0

 

Constat  ca swingul sexual este inteles si perceput gresit
de nepracticanti sau analisti speculanti, drept un mod de iesi din monotonie,
o goana dupa senzatii tari sau doar ca o inclinatie catre nonconformism sau exotic,
dar nimic nu poate fi mai gresit de atat.

Perceptia asta indica o consistenta naivitate si necunoastere
a problematicii sexului in grup.

Atentie! Sex in grup nu inseamna neaparat schimb de parteneri,
desi este foarte posibil sa se ajunga si aici.

Swingul este pentru cei care au inteles ca
sexualitatea si erotismul este un mod de a cunoaste oameni
si de a interactiona cu ei.

Swingul este pentru indivizi maturi sau cupluri sudate, foarte mature,
care tocmai pt ca sunt atat de consolidate isi pot permite astfel de experiente.

Cuplurile de naivi, plictisiti de partener, cei care vor sa impresioneze
sau cei manati de curiozitate vor fi dezamagiti si chinuiti in complexul esecului
sau mana geloziei. Daca vrei sa dovedesti ceva, ori daca te crezi buricul pamantului
ca ai un cur fain sau o pula zdravana … te asigur ca nu ai viata lunga in swing sau sex in grup.

Nu contest (desi am mari indoieli) ca in cluburi de swing pot ajunge
cupluri manate de plictiseala sau in cautarea materializarii fanteziilor sexuale,
dar acestia se vor lovi de probleme majore si vor abandona rapid astfel de experiente, intrucat  le vor scoate la suprafata problemele care si le evita sau de care nu sunt constienti.

Sexualitatea nu functioneaza asa cum vedem in filme romantice sau in cele porno.

Sexualitatea in grup functioneaza
doar dupa transarea competitivitatilor si posesivitatilor.

Cand scopul este sa te simti bine,  fiind deschisi si prezenti, fara priviri superioare sau dispretuitoare, fara invidii pt cei mai frumosi, virili sau dotati, fara complexe sau comparatii, ….  lucrurile incep sa curga frumos.

In relatiile multiple precum si in swing,
iubirea sau respectul pt toti cei implicati este o chestiune de supravietuire.

Altfel devii macinat de neincrederi si gelozie,
orice satisfactie sexuala fiind imposibila.

Swing inseamna doar o deschidere a propriului erotism
catre necunoscuti, iar aceasta presupune, inevitabil:

1. Depasirea oricaror complexe privind aspectul fizic.

2. Integrarea constienta a naturii erotice in propria identitate.

3. Renuntarea la superioritate si instinctul de competitie.

4. Depasirea sentimentului de posesivitate si control al partenerului.

5. Respect si recunostinta pentru deschiderea celorlalti, datorita carora poti privi sau interactiona fizic cu energiile erotice ale altor cupluri.

6. Bun simt si prezenta absolut necesara pentru o interactiune reusita.

7. Raportarea erotica la ceilalti in afara conditionarilor legate de varsta si forme.

In concluzie, cand auziti de swing sau sex in grup,
ar fi bine sa va imaginati ca este vorba de asa ceva si in nici un caz
de ”avioanele” care le imagineaza indivizi lipsiti de orice experienta in acest spatiu.

Recunoasteti ca nu suna rau ?

Cris

0

Libertatea in relatii si frica de a fi parasiti pentru un partener mai bun.

0

Cea mai mare teama a celor care simpatizeaza  ideea libertatii in relatii
este aceea de a accepta riscul ca iubitul lor, lasat liber,
sa intalneasca ceva mai pretios, pentru ca asta presupune,
in imaginatia lor, sa fie abandonati si dati uitarii.

Genul acesta de intrebari indica o desavarsita eroare de abordare
si o majora lipsa de experienta , pentru ca :

1. Inainte de toate eu cred ca oricare dintre cei care au aceasta temere
ar trebui sa se intrebe daca sunt multumiti cu un partener care le sta aproape,
doar pentru ca sunt limitati in posibilitatea de a gasi ceva mai bun.

Faptul ca doar lipsa de optiuni mai bune imi tine iubita langa mine,
nu ma face deloc multumit sa o am. Dimpotriva, mi-o doresc  aproape,  
intrucat presupun ca ne leaga ceva atat de evident si esential, incat 
orice experienta ar avea cu un alt tip nu va afecta decisiv ceea ce avem impreuna.

Iar daca o pierd in acest cotext,
inseamna ca oricum nu mai erau intre noi decat iluzii.

2. Mi-este imposibil sa ma suport, in conditiile in care
mi-as dori ca iubita mea sa nu aiba oportunitatea de a se bucura  de momente faine cu alti tipi.

Dimpotriva, tocmai pentru ca tin la ea, consider firesc
sa-i doresc cele mai bune momente posibile
ce le poate avea in realatiile cu barbatii.

Are o singura viata si nu pot vedea cum faptul ca imi ofera foarte mult din viata ei
ar putea-o obliga, in virtutea nu stiu carei morale, sa-mi ofere totul.

NU suntem proprietatea cuiva
si nu datoram nimic nimanui.

3. O minima experienta in relatii libere cu mai multi parteneri
te avizeaza ca tot ce se intampla in oricare din celelalte relatii 
pun  si mai mult in valoare ceea ce ai cu oricare din iubitii tai.

Amenintate sunt relatiile in care nu te leaga decat interese
si in care ’’iubitul’’ este doar un furnizor de validare, sex si confort social.

4. Indiferent de ceea ce crezi despre propria ta relatie
si de capacitatea ta de a constrange libertatea celuilalt,
toti sunt liberi, chiar daca nu stiu sau nu vor.

Nimeni nu-si poate angaja sufletul si simtirea
in jocurile de interese ale egourilor noastre.

Atractiile si interesele lor nu pot fi evitate, ignorate sau negate.
In fapt cu cat cauti sa le minimalizezi sau negi cu atat cresc in intensitate.

Interesul sau sentimentele pentru altii apar si se vor manifesta
oricat ai investi in urmarire si controlul iubitului ce crezi ca il posezi.

5. Exista in noi un instinct natural catre deschidere si sinceritate
fata de iubitii nostri, care ne indeamna sa fim transparenti in relatiile noastre,
sa vorbim natural despre atractiile noastre.

Bineinteles ca o lume de indivizi, coplesiti de neincredere in sine si nesiguranta,
descurajeaza si inhiba acest instinct de sinceritate.

Culmea este ca aceasta transparenta te apropie enorm
si te incarca cu un imens sentiment de recunoastinta.

In concluzie chiar daca eliberarea partenerilor
de angajamente si obligatii ar insemna sa-i pierdem definitiv,
pentru parteneri mai potenti si interesanti …
…este lipsit de demnitate sa-ti constrangi in orice fel partenerul,
care-ti este de fapt cel mai apropiat om din viata.

Dar realitatea este ca libertatea acordata si respectata
te apropie foarte mult in orice relatie.

Doar in conditii de libertate incepe o relatie reala si se poate vorbi de iubire.

Iubesti cand dai liberate si doresti tot ce poate fi mai bun celuilalt.
Si cel mai important lucru este ca fiecare dintre relatii le vor consolida pe toate celelalte.

Nimeni nu poate inlocui pe nimeni si tot ce este real intre noi
ne va chema inapoi, in cazul in care nu suntem constienti de ceea ce avem impreuna.

Nu uitati ca experimentam cu totii de multa vreme
varianta de a relationa in cuplu sub presiunea unui control strict si neobosit
din partea partenerilor nostri si nu mi se pare deloc ca relatile sunt mai sigure,
mai durabile sau mai fericite.

Dimpotriva, nu mai vezi nici macar o singura relatie care sa o invidiezi.

Partenerii nostri sunt in majoritate o combinatie de gardieni si detectivi experimentati dovada ca nimeni nu crede in relatiile contractuale in care ne tranzactionam libertatea.

Cris 

0

Viaţa ca poezie

0

pic000

Viaţa este o operă de artă. 

Un scriitor ar spune că e poezie.
Un pictor că e o pictură, un peisaj.
Un actor ar asemăna-o cu o piesă de teatru.
Un cântăreţ sau un compozitor ar spune că viaţa e o melodie.

Toate acestea cu condiţia ca acel scriitor, pictor,
actor sau muzician să fie un artist autentic.

Spre deosebire de simplul scriitor, artistul autentic se recunoaşte prin aceea că este un observator al vieţii. Mai mult, un observator neimplicat dar totuşi participant. Unul care trăieşte viaţa, dar în acelaşi timp o observă de undeva din afara sa. O observă din afară, nu pentru că e “spiritual”, ci pentru că-i admiră frumuseţea. El nu judecă lumea, nu “ştie” cum ar trebui să fie, nu încearcă s-o modifice după cum o vede el şi nu-i dă nicio interpretare personală… doar o observă detaşat şi e surprins de poezia ei (a vieţii).

Interpretarea vieţii, a situaţiilor şi a evenimentelor ca fiind bune sau rele, favorabile sau nefavorabile, câştigătoare sau pierzătoare … nu există la artistul autentic. Nu există nici încercarea disperată de a schimba lucrurile şi de-a întoarce lumea pe dos pentru a fi conformă cu propria viziune. Nimic din acestea.

Artistul e rămâne un observator neimplicat şi totuşi participant. Iar operele sale de artă tocmai prin asta se evidenţiază ca fiind artă autentică, şi anume prin faptul că redă realitatea exact aşa cum este… având zero implicare implicare personală. Pur şi simplu nu mai există Eul care să se implice şi să altereze opera de artă cu propria interpretare.

Un cântăreţ care-şi implică Eul în interpretarea unei melodii, se aseamănă cu participanţii entuziaşti de la X-Factor care implicându-şi Eul în strădania lor de a cânta frumos, ajuns să altereze melodiile de aşa natură încât să-ti zgârie timpanul.

În schimb, când începe să cânte artistul autentic, ai senzaţia că el nici nu mai există. Sunetul iese atât de natural şi aromnios prin el încât ai senzaţia că “Altcineva” cântă prin el. Cântăreţul a dispărut ca persoană, ca Eu, şi a apărut “Altceva” care se exprimă prin el într-un mod aparte. Tot ce vine de la artist este de dincolo de persoană, dincolo de Eu, iar el, uimit de frumuseţe, redă aceasta mai departe într-un mod nealterat.

Artistul redă viaţa şi realitatea exact aşa cum e, nealterat, autentic, viu.

(Nu vi se pare că muzica şi filmele din zilele noastre n-au nimic cu arta, asadar cu realitatea ? Cu toate acele happy-ending-uri prefabricate şi deloc naturale.)

Viaţa, privită ca operă de artă, are o frumuseţe aparte.

Firescul, naturalul, chiar banalul sunt componente ale peisajului artistic în viziunea artistului autentic.

Chiar şi suferinţa (sau mai ales ?) are în ea o poezie. Un artist ar spune că e chiar una fascinantă…poezia asta a suferinţei.

E ca şi cum, eu de exemplu, fiind supărat şi în suferinţă, îmi trăiesc cu o anume intensitate şi implicare toată această dramă, simţind toată durerea pe care aceasta o provoacă…dar în acelaşi timp mă observ asemenea unui spectator de undeva din exterior şi-mi dau seama cât de interesantă şi chiar poetică e experienţa acestui băiat care suferă.

Şi toată suferinţa lui, aşezată într-un mediu urban, între clădiri mari cu pereţii reci şi între oameni total indiferenţi la acest băiat care-şi trăieşte drama vieţii sale…toate acestea…dau un peisaj, o imagine artistică, una interesantă, frumoasă. Iar artistul doar observă asta, chiar (sau in special) dacă chiar el este un personaj din acest peisaj.

Abordarea artistică a vieţii este una fascinantă.

Artistul vede tot, dar nu judecă nimic.  Nu interpretează nimic, nu etichetează nimic, ia lucrurile aşa cum sunt şi vede frumuseţea vieţii în ceea ce ea ESTE, nu în ceea ce “ar trebui să fie”.

El vede că oamenii se nasc fără să ştie de unde vin, şi vede cum mor fără să ştie unde se duc.

Vede că moartea sfârşeşte viaţa şi nu adaugă nimic la asta.

Vede cum semenii săi, prinşi în incapacitatea de a lua realitatea aşa cum e, adaugă vieţii o serie de fantasme şi interpretări personale privind “viaţa de apoi”, incapabili să accepte că există unele lucruri în viaţă pe care nu poţi să le ştii. Dar faptul că nu ştim unde mergem după moarte şi că e foarte posibil să murim odată pentru totdeauna, cu tot cu suflet,  poate face parte şi asta din acel tablou artistic numit Viaţa.

Există o poezie şi în frica oamenilor de a trăi o singură secundă în absenţa unui prieten pur imaginar şi (aparent) atotputernic. Dacă observi omul prins în mrejele credinţei religioase observi că e interesant.

Există o poezie şi în “a nu şti”. Există şi în “a nu putea”.
Există şi în frică, şi în îndoială, şi în slăbiciuni, şi în a pierde, şi în a fi cu Dumnezeu şi alte persoane imaginare şi există la fel de multă poezie în nu avea prieteni imaginiari.

În tot există artă. Fiecare lucru are un dram de poezie în el, ceea ce ma face să cred că presupusul Dumnezeu e un artist desăvâşit.

Arta e întotdeauna accesibilă, pentru că e întotdeauna aici şi acum. E mereu în stare pură şi nealterată.

O văd observându-mi degetele crepate de frigul de-afară cum se plimbă acum pe tastatură parcă fără să fac eu ceva cu ele. Aproape că se mişca de la sine.

Aşadar poezia vieţii nu e despre nimic altceva
decât despre ceea ce este AICI şi ACUM.

Şi aici şi acum se găseşte înseşi viaţa, care e chiar în acest loc
şi  exact în acest moment o operă de artă.

Cris

0

Voi ii faceti sa zambeasca

0

Afara ploua cu galeata si este una din primele zile din toamna asta cu adevarat friguroase. Termin de aranjat prin jurul meu, trag laptopul si cafeaua langa mine in pat, inchid pentru o clipa ochii si vad cum incep cuvintele parca dinainte sa se asterne pe foaie.  Cohen  face legea in playlist-ul de muzica si deja ma arunca mult mai usor in emotiile experimentate pe parcursul ultimilor zece luni.

In clipa cat am avut ochii inchisi am revazut o parte din momentele pe care le-am trait atat alaturi de copiii de la un centru de minori din Bucuresti cat si alaturi de cei 17,  18 copiii infiati de o familie din Domnesti…fara numar mai exact, pentru ca sunt receptivi la orice caz nou.

Ante PS: 😀 Pentru ca nu vreau ca articolul sa devina kilometric, pe masura ce am scris mi-am dat seama ca este nevoie sa-l impart in doua parti…so take your time if you want and enjoy the ride :*

De fiecare data cand merg la centrul de minori efectiv simt cum viata incepe sa urle turbata in complexitatea in ei. Plaja trairilor este atat de variata incat treci extrem de usor de la cutremurare (povestile auzite sunt cu adevarat demne de scenarii de Oscar…doar ca din pacate sunt reale) la veselie si extaz (majoritatea copiilor de acolo sunt extrem de deschisi, jucausi, glumeti ; vorbesc atat de lejer despre mediu lor incat razi cu ei si iti amintesti de momentele tale de la gradinita). Intr-un astfel de loc mi-am simtit din plin partea mea intunecata…am scuipat in san (in gand) si m-am bucurat pentru bulanul avut in viata… balbaiala, tremurul mainilor mele, si toate bla bla-urile din viata mea devin instant bacterii insignifiante pe langa dinozaurii cu care se confrunta Fetii Frumosi si Cosanzenele de acolo…si exact ca in basm…ei si povestile lor sunt parca alesi pe spranceana.

Ca doar tocmai ce a trecut Halloween-ul, vreau sa va zic cate ceva despre costumele de acolo…in ordinea numerelor de pe tricou, de la botosei pan’la patrush’ trei:

Costi, un blond de 3 ani cu ochii albastri. Prima oara cand l-am vazut purta niste ochelari cu o rama de plastic bleu legati cu elastic la spate. Asta vara ne-am jucat cu mingea, a reusit chiar sa atinga si inelul de la panoul de baschet, ne-am dat in leagan si pe tobogan…iar in timpul asta a ras in continuu si mi-a servit replica mortala ”Mai vreau”. Toate prietenele mele care au mers alaturi de noi, cand au plecat de acolo primul nume care-l aveau pe buze era Costi. Care-s procedurile sa infiezi? Merge sa il iei acasa periodic macar…pe semnatura? Cum faci sa iei un copil precum Costi? Cum? Cum? Cum se poate ca o galagie de veselie si voie buna precum Costi sa isi petreaca copilaria in locul acela?

Ultima oara cand am fost ne-am nimerit sa ii surprindem pe copii incantati de un clovn. Cum am intrat pe usa dormitorului lor m-am trezit sarind in brate mele o gramada de galagiosi, iar asta in timp ce-mi suflau in fata din gornete (cantitatea de saliva cu care am fost intampinat in urma pocnitoarelor acelea buclucase m-a amuzat enorm). Dupa cateva jocuri, clovnul a considerat ca este binevenita o pauza si a incercat sa desfaca cateva pungi de napolitane. Spun ca a incercat, pentru ca in secunda in care a incercat sa toarne napolitanele pe niste firave farfurii de plastic…napolitanele au fost confiscate din zbor inainte de a atinge plasticul…precum ploaia nu apuca sa atinga nisipul desertului. A urmat uraganul… copiii(multi la numar) au tabarat pe clovn(o tipa tanara luata total pe nepregatite la o asemenea scena…ca sa-l parafrazez pe domnul Puiu (Gheorghe Dinica) din Filantropica: „Biata de ea e copil…nu stie pe ce lume traieste” ) si au sfasiat pungile care au cedat; napolitanele au inceput sa se imprastie si a urmat imbulzeala; bataia pe napolitane s-a dezlantuit si la un moment dat le-au calcat si in picioare. Cei mari se aprovizionau direct din punga, altii din napolitanele cazute pe farfurie…Costi isi umplea pumnii cu napolitanele cazute pe jos. Toti jucasem incalcati pe covorul acela…Costi acum infuleca cu o lacomie nebuna dupa jos. O imagine demna de nebunia vietii…pumnii si obrajii unui copil de trei ani plini de napolitane calcate in picioare. Stateam cot la cot cu ei si simteam disperarea, lacomia si furia de a prinde… de a fura cat mai multe napolitane. Ma uit in ochii clovnului si ii simt debusolarea totala.Cum s-a lasat pagubasa in a le mai turna si suc in pahare, ma trezesc brusc in postura de a turna in pahare, dupa ce ajunsesem acolo direct dupa tura de noapte. Mainile mele tremura si cand sunt odihnit d’apai dupa 3 nopti nedormite. In fata mea se inghesuiau sau mai degraba se bateau pahare de plastic care ma implorau fiecare sa le pun lor mai intai…Domnu’, domnu…mie…mie domnul…va rog domnul…va rog… va rog…haideti domnul…si mie…si mie.

Turnam fara sa-mi permit sa mai tremur,iar in timpul acela mai aruncam cate o privire catre sticla, sucul fiind pe cale sa se termine, iar paharele continuau sa se agitau disperate prin fata mea. La un moment dat devenise o gluma masochista pentru ca apareau pahare ude…ceea ce insemna ca fusesera pline la un moment dat, iar sucul era pe terminate. Vocile incepusera sa se incinga…tu ai mai baut! Domnuuuuu’, el a mai baut! Nu e corect! Mie domnul, mie, mie….si mie…[-si tie]…eu nu am baut domnul!!!-ba ai baut du-te dracu! Minte domnu’!

Ii dau sticla unei amice pentru ca simteam ca nu mai fac fata si in momentul acela mintea imi fuge la momentele din copilarie, cand aparuse sucul la dozatoare TEC. Ma vedem cu cata disperare si lacomie beam lichidul ala strident colorat si „aromat” cu fructe. Eram atat de lacom incat in momentul cand ma duceam sa incarc sticla cu suc, cateodata primeam bani si de un pahar acolo….la botul calului. Imi foloseam toata manipularea de care dadeam dovada la 6 ani sa mi se dea bani de 2 pahare, iar acolo daca nu aveam bani ficsi imi cumparam 3 pahare iar pe drum mai beam un sfert din sticla. Cat de familiara imi este calicia asta a copiilor.

Am plecat din camera respectiva ca sa iau o gura de aer proaspat si in holul mare al intrarii il vad pe un pusti stand cuminte pe un fotoliu:

-Salut, ce faci? Cum de nu esti cu ceilalti la clovn?

– Sunt pedepsit! Nu am voie la clovn!

Aud din lateral cum o ingrijitoare imi trambiteaza strident in ureche cum el a fost pedepsit ca a batut o fetita la scoala.Cum frate sa fie posibil asa ceva…dupa ce ca au parte de toate vicisitudinile din lume, sa mai fii si pedepsit cand e rost de distractie. Mai povestesc putin cu pustiul, mi se atrage atentia inca o data ca el este pedepsit si sa-l las in pace, ma duc pana la cercul de pictura unde erau majoritatea fetitelor…aici liniste si pace intre copii alaturi de majoritatea prietenilor si decid sa ma reintorc la baieti. Cum intru in camera imi sare in ochi o imagine atat de vie… Costi culegea sticla de suc goala aruncata intr-un colt si o scurgea doar doar o mai curge un strop. Cuvintele lui de asta vara imi urlau prin minte…Mai vreau! Mai vreau!

Nu am timp sa il urmaresc pentru ca ma trezesc iar plin de saliva combinata cu apa. Cum baia era alaturi, gornetele de la clovn au fost umplute cu apa, iar eu ca un nou revenit in camera am fost luat la tinta. Un pusti mai mare, bine facut si o mimica ce exprima o caldura si  o bunatate enorma vine in directia mea si da noroc cu mine.

-Salut! Cum te cheama?

Alex!

– Phoai ce coincidenta…si pe mine ma cheama Alex!

– Domnu’ facem un skandenberg? Da pe bune’, nu va lasati

– Haide. Normal ca o sa-l las, imi repet in sinea mea…iar in timpul asta ma uitam cum mesele se rearanjau cu viteza luminii prin camera si toti pustii se adunau buluc in jurul nostru. Taci ca e bine…au uitat macar de trompetele alea cu apa macar. – Domnu, domnu facem si noi unul dupa!…domnu’ si cu mine.

Wow frate nici nu e nevoie sa ma prefac : ))), Alex m-a dovedit instant.

-Haideti domnu, va rog nu va lasati, imi zice Alex zambind, in timp ce scoate la iveala un zambet de reclama.

-Nu m-am lasat :D. Ai o forta foarte mare!

-Stiu, mi s-a mai zis!

Mai facem de vreo doua ori, iar ma pune, la un moment dat ma trezesc cu un pusti cum ma imbratiseaza…asa i-a venit lui cheful…tocmai ce a dat tonul, pentru ca alti doi sar pe mine. Ii lasam pe restul sa ii dea mai departe cu concursul de skandenberg si ma dau in lateral cu Alex si cu cei trei pusti pe care a trebuit sa ii car pe sus la propriu. Povestesc putin cu Alex despre scoala, timp in care imi dau seama ca e deschis si plusez.

-De cat timp esti aici?

– De cand ma stiu! Tata a murit, iar mama e in Germania acum…in timpul asta eu deja ma simt desprins parca din The Road to Hell a lui Chris Rea Imi doresc sa ma duc la sala cand voi fi mai mare!

– Ai un corp foarte atletic. Daca te tii de treaba sunt sanse mari sa poti sa faci ceva in domeniul asta.

-Da, mai ales ca scoala nu imi place deloc. Dar o sa plec in Germania cand voi fi mare, dupa mama mea!  Stiti domnul…ea munceste acolo sa stranga bani. O sa plec si eu acolo si o sa fie mai bine ca aici! O sa am bani sa-mi cumpar masina!

-Frate, zi-mi Alex…am fost domnit azi de mi-a iesit pe toate partile. Alex rade si imi arata iar dantura aia demna de reclama. Sunt invidios pe de-o parte pe dintii lui frumosi, iar pe de alta parte ma bucur ca este frumos…sunt sanse sa ii fie putin mai bine. Ma uit la unul dintre pustii pe care i-am carat pe sus…cat a stat langa mine si-a furat de vreo doua ori de la restul apelative de genul…fund de sticla, ochi de borcan si altele.

– Am inteles domnul Alex; rade pentru ca isi da seama si revine…Am inteles Alex.

-Alex, daca vrei sa ajungi in Germania pune mana pe limbile straine…

Nu apuc sa-mi termin ideea si vad ca in camera intra vijelios un pusti cu o masca de Spiderman.

-Domnu, domnu stiti ca astazi este Haolinul! Rad pentru jocul de cuvinte scos ad-hoc de copil si imi aduc aminte de costumul care ma astepta acasa pentru petrecerea la care urma sa ajung in noaptea aia.

– Domnu domnu asta s-a pregatit deja pentru Aholin!

-Domnu,  dumneavoastra serbati Shaolinul?

Nu apuc sa raspund, pentru ca rad efectiv in hohote, iar in timpul asta sunt luat de mana de catre Gabi si Andrei care ma cara in dormitor sa-mi arate ceva.

Dormitorul…cu toate povestile lui, data viitoare 😀

Va pup, Alex

 

0

Despre cum e să fii un om fals (mea culpa)

0

Mi se pare că principala valoare a zilelor noastre este falsitatea…sau cum să-i zic altfel… minciuna frumoasă, aparențele, brandingul personal. (mda, de la Cristi mi-a rămas expresia cu “brandingul”… referindu-se la mine hîhîhî)

Succesul în creștere al falsității se datoreaza în special faptului că noi ne transformăm cu fiecare zi care trece într-o  generație fără valori reale… și când spun asta mă plasez în fruntea ei ca ipocrit de mare clasă.

E destul să văd faptul că eu vorbesc de pe blogul meu despre 3 lulele și 3 surcele (mai mult citite decât trăite) și lumea ajunge să mă divinizeze pentru “Lumina” ce le-o aduc.

Nu mai zic de succesul marilor traineri în spiritualitate, bussiness, nlp, seducție etc. care întorc aceleeași pălăvrăgeala pe toate părțile până devine credibilă și în final profitabilă.

N-am nimic cu nimeni (pe cuvânt!), critic situația și nu persoana, dar mi-e jenă că de pe la 17 până pe la vro 19 ani am învățat ceva ce se numește “dezvoltare personală” de la niște copii speriați care, de speriați ce sunt, singurul lucru pe care sunt în stare să-l facă e să (se) mintă frumos…bine ei se numesc pe sine “specialiști”.

Un băiat speriat și crispat care își mutilează interiorul cu perseverență dă lecții altora despre cum “să reușească”.

Ce să reușească ? Să ajungă ca el ?

Altul mă învață “cum să agaț femei” și “cum să fac bani din propria afacere” în condițiile în care singura lui afacere e să spună altora despre cum să ai succes din propria afacere.

Am auzit că ei nu pierd vremea citind romane, ei citesc doar ce-i ajută practic.
Ce vrei mai tare de atât ?

Partea proastă e că nivelul de cultură la care ne aflăm e de așa natură încât toate mizeriile astea prind (inclusiv cele pe care le scriu eu).

Dar nu e acesta singurul domeniul în care falsitatea e pusă la rang de virtute, de fapt nu știu dacă mai există vre-un domeniu care să nu fie deja invadat de falșii învățători.

Eu mi-am dat silința să fiu unul în domeniul sănătății și am reușit într-o oarecare măsura, în sensul ca am reușit să vorbesc (scriu) atât de frumos încât oamenii să nu-si dea seama ca vorbesc (aproape) exclusiv din cărți. Acuma nu știu dacă e din cauza abilităților mele de pălavrăgitor sau din cauza nivelului de “botanism” al cititorului (când spun asta mă refer strict la cunoștințele oamenilor în biologie si botanică, evident).

Dar nu despre mine e vorba, ci despre o mentalitate despre care n-aș fi putut să vorbesc liber fără să ma includ pe mine în problemă.

Faptul că niste pălăvrăgitori de pe net și de la tv sunt falși nu e atât de îngrijorător în condițiile în care telecomanda este la tine și tu ești cel care alegi pe ce site-uri să intri. Adică dacă nu te forțează nimeni să fii prost, ești prost de bună voie, ba chiar ești dispus să platești pentru mizeria care ți se prezintă.

Lucru care mă deranjează cu adevărat mi se pare falsitatea în relațiile cu cei din jur, falsitatea cu cei apropiați, în relații, în familie.

Relații autentice, reale, adevărate nu mai există (decât foarte foarte rar).

De fapt noi am și schimbat sensul cuvintelor.

Ceea ce înțeleg oamenii prin “relație” a ajuns să nu mai aibă absolut nicio legătură ce ceea ce este o relație, ci totul este doar o convenție.

Totul e doar aparență, tipare de comportament copiate și nevoi frumos deghizate…dar nimic simtit, nimic real, nimic despre “Simț”.

Comunicarea reală nu mai există, este ceva ce oamenii nu cunosc, habar n-au ce înseamnă să comunici și totuși stau unii lângă alții de 20-30 de ani fără să fi comunicat în mod real vreodată.

Am ajuns să credem în cuvinte, să ne uităm doar la aparențe, la ce spune celălalt fiind total străini de ce simte el. Am ajuns să credem că cuvintele sunt de fapt comunicarea. Am ajuns să credem că tiparele de comportament și convențiile înseamnă comunicare și relație.

Încercăm cu disparare să imităm ceva real așa cum am văzut la alții, dar ne iese teribil, grotesc…nici măcar amuzant. Și o ținem de bună pe-a noastră fără să luăm nici macar o secundă în calcul posibilitatea că s-ar putea să ne înșelăm și să trăim întradevăr ceva ce n-are nicio legătură cu o relație. Nu e nevoie să facem pe dracu în patru și nici vreo altă revoluție, e suficient să luăm în calcul posibilitatea asta din când în când, la modul cel mai onest și umil.

Am ajuns cu toții orbi cum bine zicea și Alex într-un articol anterior, orbiți de propriile nevoi și de frica de a sta față în față cu ceea ce suntem cu adevărat.

Avem relații dar nu putem să ne uităm unii în ochii altora și să reducem comunicarea acest gest simplu.

Oamenii nu mai simt. Noi nu mai simțim.

Credem că a comunica înseamnă cuvinte, explicații și soluții.

Bârfa, poveștile despre vreme și alte c*caturi din exterior au ajuns să fie principalele elemente prin care simulăm (foarte credibil) comunicarea. Credem că dacă vorbim plini de entuziasm despre ce fac alții noi de fapt comunicăm, însă “poveștile” astea despre exterior nu-ți aduc nimic despre ce simte celălalt cu adevărat, despre ce simți tu în relatie cu el, despre ce simțiți împreună. Entuziasmul, care ar putea fi folosit pentru o relație reală, caută “răsuflare” în lucruri exterioare relației…înspăimântat fiind de posibilitatea ca celălalt să afle ce ești, sau chiar tu însuți să-ti dai seama de ce ești în realitate, dincolo de imaginea pe care o ai deja despre tine.

Zicea cineva foarte frumos zilele trecute:

“Distanța dintre tine si ceilalți, e egala cu distanta dintre tine si tine insuți.”

N-ai cum să ai să comunici cu ceilalți atâta timp cât n-ai o cumunicare cu partea aceea adâncă din tine. N-ai cum să ai o relatie reală cu ceilalți decât în măsura în care ai o relație foarte intimă cu ceea ce este în sufletul tău,

Relația înseamnă o comunicare profundă, o extensie a comunicării.

Oamenii care au o relație reală duc comunicarea la o profunzime ce e dincolo de orice se poate explica și imagina.

Iar comunicarea asta nu înseamna cuvinte. Nu înseamnă nici măcar “explicații inteligente” și niciodată nu înseamnă căutarea disperată a soluțiilor “izbăvitoare” care vor face în sfârșit relația să meargă “cum trebuie”.

Nu, nu, nu despre asta e vorba. Nici măcar pe-aproape nu e.

În ochii oamenilor se citește doar teamă, teroare. Suntem speriați că comunicarea reală ar putea să scoată din noi acele lucruri de care ne este frică. Ne simțim atât de amenințați încât  facem scandal, ne certăm cu ceilalți, “mușcăm” exact cum face câinele când se simte în pericol și e în stare să-și muște proprii stăpâni.

Văd oameni care sunt în relații de zeci de ani, ei numesc asta “căsnicie”, iar prin asta se subînțelege că e de fapt “o relație mai profundă”. Insă singurele discuții care se apropie cât de cât de realitate duc întotdeauna la “mușcaturi” violente între parteneri, uneori letale.

Cea mai tâmpită situație mi se pare atunci când unul din parteneri alege să nu mai fie fals, devine conștient de rahatul care s-a adunat sub preș de atâta timp și decide să facă el treaba murdară, și anume să-i spună partenerului că acel c*cat chiar există și lucrurile nu mai pot merge astfel pentru că mirosul este îngrozitor.

Posibilitatea ca să se unească amândoi pentru a face curat sub preșul ăla nenorocit este una foarte mică, dar măcar există. Iar acea curățenie cred că este sinonimă cu Adevărul sau  “Leacul amar, dar tămăduitor ce trebuie sorbit în liniște din mâna binevoitoare a Creatorului” (așa zicea Kahlil Gibran).

Există totuși o posibilitate mult mai mare ca în momentul în care unul din parteneri vrea să ridice preșul ca să-i arate celuilalt despre ce e vorba, celălalt să se arunce pe burtă să încerce cu disperare să țină rahatul acolo unde a fost până acum și toată lumea să se prefacă din nou că nu simte niciun miros. Nu de puține ori buna intenție a unuia dintre parteneri s-a sfârșit cu gloanțe în cap.

Ne mințim în cele mai ingenioase feluri, dar nu din rea intenție, ci din frică. Nu suntem condamnabili, probabil asta e moștenirea pe care părinții noștri ne-au lăsat-o prin educație, ei fiind la rândul lor niște oameni speriați.

Am ajuns, de speriați ce suntem, să nu mai avem încredere în noi decât în măsura în care îi putem manipula pe ceilalți. Totul se reduce la puterea pe care o simțim în raport cu cei din  jur.

Fetele nu mai au încredere în ele decât în măsura în care băieții sunt atrași fizic de ele, doar din această poziție simt ele că merită să fie băgate în seamă și orice context în care cei din jur nu se arată atrași de ele le fac să se simtă “nimicuri”. Iar acesta e singurul lor instrument de măsurare al valoriii personale: modul cum arăți, aparența, “brandigul personal”.

Alții credem că nu avem importanță decât în măsura în care putem argumenta prin explicații raționale că e așa cum zicem noi. Cărți, explicații, teorii, soluții la probleme și comportamente “moraliste”, toate acestea ne definesc, iar când cineva le pune la îndoială ne comportăm ca și cum ne-ar da cu ceva în cap, pentru că identitatea noastră s-a redus la asta.

În fine, că e vorba de bani, recunoaștere socială, inteligență, reguli morale sau altceva… toată relaționarea noastră cu ceilalti se reduce la puterea pe care unul din aceste lucruri ne-o dau asupra lor. Suntem mult prea speriați pentru a relaționa fără a avea la mână un factor de putere.

Dar acesta e o relatie falsă, nu e relație, nu e comunicare, nu e simțire…e orice altceva în afară de relație.

Avem senzația că imediat ce îi dăm bani unui om putem să nu-l mai respectăm, indiferent că e cunoștință, prieten sau membru de familie. Mai rău, dacă cineva e dependent financiar de noi  și-a pierdut automat orice drept la respect elementar din partea noastră.

Tot ce facem pentru aparențe ne va duce spre falsitate, inautenticitate și o îndepărtare de viața reală. Iar îndepărtarea merge până acolo încât nu mai găsim drumul înapoi, ba cu fiecare încercare de întoarcere la realitate nu facem decât să ne afundăm și mai adânc în rătăcire.

Zicea Vlad Țepeș în film că “prețul libertății crește pe nesimțite până când devine înseși libertatea”. Un compormis mic și inofensiv, făcut de dragul aparențelor, va trage după sine și mai multe compromisuri mici până când toată viața se transformă într-un compromis.

Mă întreb oare cum am ajuns atât de orbi încât nici măcar noi nu ne dăm seama de asta, ci chiar ne batem cu pumnul în piept lăudându-ne cât de buni “văzători” suntem.

Oare cum de nu vedem că fiecare lingușeală pe care o facem la adresa șefului (crezând că avem nevoie vitală de aprobarea lui), ne va face inevitabil să nu-i mai respectăm pe oamenii care n-au acea trăsătură de care ne este frică la șefu’.

Nu vedem că comportamentul lingușitor cu cei pe care îi considerăm superiori ne face să fim mai aspri cu cei pe care-i considerăm inferiori. Ne purtăm frumos cu oamenii care nu dau doi bani pe noi, dar ne țin la respect… și profităm în cele mai jenante moduri de oamenii lângă care ne simțim în siguranță. Socotim îngăduința lor ca fiind o slăbiciune și o posibilitate de a-i exploata până la epuizare.

Avem impresia că dacă părinții noștrii ne cereau mereu să facem imposibilul doar pentru ca să ne lase pur și simplu în pace…  și figurile autoritate din viața de zi cu zi vor de la noi exact ce-au vrut și părinții noștrii fără să obțină vreodată. Credem cu tărie că avem nevoie să muncim pentru a obține puțină bunătate din partea celuilalt, când de fapt nu este ceva ce ține de noi.

Copilul de ieri care era prea slab pentru a face față furtunii emotionale venită din partea părintilor, deseori în mod complet surprinzător,  trăiește și în adultul de astăzi și repetă aceleași mecanisme de apărare pe care le-a dezvoltat în copilărie. Nu vedem puterea care este acum în noi, nu vedem copilul care a crescut și e suficient de puternic pentru a face față oricărei situații fără a fi inferior cuiva, nici măcar acelor oameni care se comportă la fel ca părinții în trecut.

Totul e iluzie, nimic real.

Nu vedem că oamenii își proiectează mereu asteptările lor neîmplinite pe noi.

Nu vedem că orice neasumare și inautenticitate pe care le facem în afara relațiilor de familie și cuplu, nu fac decât să aducă rahat sub preșul conștiinței…care va împuți în final tot relațiile cu cei dragi.

Noi chiar credem că dacă facem un lucru în secret este ca și cum nu l-am fi făcut. Și ne place să fim orbi în felul acesta, pentru astfel că ne putem menține sus exigențele imposibile fața de ceilalți, noi fiind “sfinți”, bineînțeles.

Oricine crede că este într-o relație altul decât cel care este în viața de zi cu zi, la muncă, între prieteni, în situațiile dificile sau când e singur…se minte pe sine. Trăiește o relație imaginată, falsă. O viață falsă.

Când credem că putem să ne divizăm viața și să fim “cine trebuie” în functie de situație, suntem în drum sigur spre faliment – sufletesc.

Trebuie să fii de-a dreptul orb să nu “vezi” aceste lucruri evidente, iar ca exemplu de om orb nu am pe cine să dau decât de mine însumi.

În concluzie, nu am să dau decât două exemple: unul de foarte multă falsitate și altul de foarte foarte puțină autenticitate:

Este fals să spui “te iubesc” într-o relație, e fals și mersul de mână și giugiulitul ca cei mai îndrăgostiți din lume, e foarte foarte foarte falsă imaginea de familie frumoasă care “a reușit în ciuda gurilor rele”, la fel cum sunt de false concediile scumpe (sau ieftine) în insule exotice sau ieșirile la discotecă care ne animă relația. La fel de fals e și sexul în cele mai “tantrice” dintre poziții și făcut în cele mai exotice locuri.
Totul e fals.

Un singur lucru e real:

O simplă privire a oamenilor, unii în ochii altora.

Și acea simplă și firească privire e singura care decide dacă tot ceea ce trăiești ca experiență în relație (cele înșirate mai sus) este ceva real sau o altă expresie (foarte ingenioasă) a falsității.

În încheiere vă las un citat marca Kahlil Gibran:

“O singură privire din ochii unei femei 
face din tine cel mai fericit bărbat de pe Pământ.”

Răzvan

Dacă ți-a plăcut articolul, introdu aici adresa ta de E-mail
pentru a primi periodic pe adresa ta de E-Mail cele mai noi articole: 
0

Orbii de la “Romană”

0

Astăzi avem un articol din partea fratelui nostru (conștient, bineînțeles) Alex :

„- Ce e atat de special in a lua o bucata de hartie si a-ti scrie scopurile? Cum poate un act atat de simplu sa genereze o schimbare atat de mare ?”, am intrebat.

…brusc simt nevoia sa inchid cartea. Ma uit la masinile grabite care asteapta la semafor, ridic privirea spre cer si ma pierd pentru cateva clipe in imensitatea atat de faina a cerului, dupa care intorc capul spre stanga curios in a privi oamenii ce asteapta alaturi de mine troleul. Raman oarecum surprins sa vad ca mai toti privesc la randul lor oarecum in directia mea, dar nu neaparat la mine. Intorc capul…iar privirea si respiratia mea se alatura celorlalti din statie.

Toti privim la unison spre mersul bajbait…sau mai degraba balbait a doi nevazatori. Niciunul dintre ei nu poarta ochelari, incat iti dai seama din start dupa albeata albul ochilor ca merg la ghicite pe strada. Unul dintre ei, barbat la vreo 45 de ani, are un bat telescopic si merge in fata, fiind urmat de un tanar de 20 ani. Tanarul are in permanenta ochii inchisi si merge in spate insotitorului sau tinand mana pe umarul lui. Din cinci pasi ai lor, unul este in fata, doi sunt in stanga si trei in dreapta, iar cel ce conduce loveste cu batul imprejurul lui de parca ar fi acul unui metronom.

Tipul loveste cu batul, vede ca e OK… ridica piciorul sa puna pasul, mai simte cu batul de vreo 7 ori imprejurul lui; se razgandeste si se intoarce oarecum in lateral, asta in timp ce orbul din spatele lui simtind OK-ul initial paseste si el, dar se trezeste cum intra efectiv cu nasul in umarul tovarasului sau.  Aproape toti se uita la orbii astia doi cum se ciocnesc intre ei din 3 in 3 pasi, la batul care se misca incontinuu, lovind la un moment pe singura femeie care ii trata cu spatele fiind absorbita de o carte. Aceasta se intoarce  spre ei cu o fata a carei expresie sugera doar…”Bai nene, esti orb in puii mei. Uita-te pe unde mergi!”… dar mimica femeii se metamorfozeaza instant cand isi da seama de situatie…”Ma scuzati! Nu am stiut!”.

Orbii isi continua sarba lor din Piata Romană prin stanga unu dreapta doi, fara a percepe grimasele femeii, tot lovind cu batul si incercand sa gaseasca o pozitionare cat mai OK in asteptarea troleului.

Batul ajunge sa se loveasca intr-o bordura in spatele careia se intinde ditamai gaura, adanca de cel putin doi metri. Orbul tanar se mai ciocneste de tipul din fata inca o data; exact ca un facut, tipul ce conduce isi pierde pe moment concentrarea si nu sesizeaza ca in spatele bordurii urmeaza un mic hau, ce poate deveni fatal pentru ei.

Pe noi toti, spectatori ad-hoc la aceasta ODA (In Piata Romana),vorba baietilor de la OCS … ne prinde bine rolul sa asteptam cuminti clipa in care se va intampla ceva.

Piciorul se ridica dupa asfalt, urmand sa fie pus in gol, dar in timpul asta creierul transmite semnalul catre mana,iar aceasta coordoneaza batul in asa fel incat sa testeze si adancimea. Batul se duce in gol, cat e el de lung, barbatul se opreste cu piciorul in aer, tanarul ca si pana acum…iar isi fura un umar in plina fata.

Amandoi se opresc, primul testeaza mai atent si isi da seama de situatia in care era sa-si bage picioarele efectiv, ii da un update tanarului si amandoi incep sa rada descatusati si sa faca haz de situatia in care erau sa intre. Aud si acum rasul lor sanatos si plin de viata, iar pentru prima oara din momentul in care eu am inceput sa le urmaresc dansul, tanarul deschide ochii.

Ma pierd in ochii lui alburii pentru cateva clipe fara sa stie ca este urmarit si surprind un gest pisicher facut cu ochiul… parca mai mult sa ne transmita noua…incordatilor din jurul lor…mesajul: „chill and take a pill…viata are grija de noi!”

…brusc simt nevoia sa respir adanc. Ma uit din nou la masinile din intersectie, ridic privirea spre cer; zambesc; ma bucur ca aud si vad troleul 69 cum ajunge in statie. Intorc capul spre cei doi protagonisti ai randurilor de mai sus si realizez ca ei doar aud troleul cum ajunge in statie.

In balbaiala mersului lor insotita de tacaneala batului, cei doi se indreapta inspre sosea impanzita de masini, avand acelasi scop ca al tuturor din statie…sa se suie in troleu.

Cineva, deja nu mai rezista sa ii vada cum se ciocnesc intre ei intr-un ritm sortit sa duca la ratarea troleului si ii coordoneaza spre una dintre usi. Ei accepta cu zambetul pe buze ajutorul si dau sa se urce in troleu, asta in timp ce orbul cel tanar se impiedica de treapta, intrand in lumea din autobuz ca o bila de bowling…doborand cel putin 3 popice umane.

Are parte de aceleasi grimase din partea popicelor, urmate de priviri pline de o mila ipocrita, adresate mai degraba catre doua fiinte din portelan, menite sa se sparga in orice clipa de neatentie.

Intr-un final, orbii se reunesc in troleul deja pus in miscare si dupa ce gasesc un colt departe de privirile popicelor umane, incep sa chicoteasca iar pe seama situatiilor care le-au iscat.

Imi arunc o privire asupra coperta cartii mele; citesc titlul cartii („Calugarul care si-a pierdut Ferrari-ul”) si mintea imi ofera pentru o clipa un flash in care Ray Charles isi conducea cu pasiune nebuna masina…oarba as spune, alaturi de Margie Hendricks, cea care ii dadea fabuloasa replica…”Hit the road Jack”.

Mai arunc o ultima privire catre orbii din colt, care continua sa discute si sa chicoteasca relaxati; inca una spre restul oamenilor din troleu, deja pierduti in universul lor mental; scot un pix din geanta, deschid  cartea si in dreptul paragrafului la care ramasesem, notez cu mana mea tremuranda „Orbii de la Romana”.

Bag pixul inapoi in geanta si imi reiau lectura…

„…Julian fu incantat.

–          Interesul tau ma inspira, John. Entuziasmul este elementul cheie al unei vieti reusite si sunt bucuros sa vad ca ti l-ai pastrat pana in ziua de azi. Iti spuneam mai devreme ca fiecare dintre noi, intr-o zi obisnuita, are aproximativ 60.000 de ganduri. Scriindu-ti dorintele si scopurile pe o bucata de hartie trimiti un semnal mintii tale subconstiente ca aceste ganduri sunt mult mai importante decat restul de 59.999. Mintea ta va incepe atunci sa caute toate ocaziile pentru a-ti implini destinul, ca o racheta dirijata. Este realmente un proces stiintific. Cei mai multi dintre noi pur si simplu nu sunt constienti de el”  

Dacă ți-a plăcut articolul, introdu aici adresa ta de E-mail
pentru a primi periodic pe adresa ta de E-Mail cele mai noi articole: 
0